Mihai Oara si Daniel Branzai

Mi s-a cerut sa-mi explic simpatia pentru prietenul meu Mihai Oara si familia lui, in contextul polemicii dezlantuite de el impotriva bisericilor evanghelice, pe care le-a parasit in favoarea intoarcerii la ortodoxie. Incerc sa o fac acum si aici:

Mihai Oara L-a descoperit pe Christos in Romania, cand s-a convertit la credinta baptista, a descoperit Biserica atunci cand s-a convertit la ortodocsi si-l astept acum sa (re)descopere inchinarea in duh si-n adevar, singura care-I este pe plac lui Dumnezeu!

Cum se explica plecarea unor persoane din bisericile evanghelice inspre Biserica ortodoxa? Ce s-a intamplat cu acest Mihai Oara?

Inainte de atoate, vreau sa spun clar ca impartasesc simtamintele lui Andrei Popescu, cumnatul lui Mihai si fiul foarte cunoscutului Aurel Popescu, acum in Portland, despre acest om deosebit:

“In Romania si apoi la New York Mihai a fost unul care a „ars” pentru Dumnezeu. Predicator bun, om inzestrat cu o inteligenta mai putin intalnita, vesel si deschis cu oamenii a fost pentru noi o sursa de inspiratie. Pentru mine Mihai a fost si ramane unul din oamenii pe care ii admir si respect cu profunzime, din pricina caracterului sau integru, a bunatatii sufletesti si a abilitatii de a suporta si rabda pe cei dificili din jur cu seninatate si zambet.”

Ajuns in America, Mihai Oara a cazut victima individualismului instrainator si singuratic specific capitalismului de aici. Desi a progresat forate mult profesional si a prosperat material, el si familia lui s-au racit spiritual si au gustat amarul unei stari de criza.

Pentru Mihai, intalnirea cu ortodoxia a insemnat din punct de vedere spiritual, un pas inainte din situatia lui, o iesire din impas si o cale de progres spiritual. Ea i-a oferit stabilitatea unui cadru riguros, asezat pe traditii multiseculare si sentimentul cald al apartenentei la o familie crestina care a existat continuu in anumite zone geografice de doua mii de ani.

La acestea trebuie sa mai adaug si ca ortodoxia specifica Americii nu este ofilita si osificata ca cea din tarile europene, ci copilareasca si foarte neprihanita prin comparatie. Diferenta aceasta exista intr-o oarecare masura si intre biserica baptista din Romania si parte din crestinismul evanghelic lumesc si formalist care apare asa de frecvent pe ecranele de televiziune americane.

Sunt sigur ca Mihai, atunci cand viziteaza Romania, simte cam aceiasi dezamagire pe care o simte un baptist roman, nascut spiritual sub persecutia din comunism, cand se intalneste cu crestinismul desantat contaminat de Hollywood si Las Vegas care apare pe alocuri in America. (Un coleg al meu, american 100 % si pastor la o Biserica din Anaheim, mi-a marturisit ca inchide televizorul cu dezgust cand apar pe ecran “mascaricii” tele-envanghelisti).

Cum se explica trecerea unor americani crestini la Ortodoxie?

America este o tara tanara. “Lumea Noua” refuza sistematic rutina, incurajeaza inventivitatea si prefera prospetimea noului care duce la progres. Rapiditatea cu care denominatiile crestine ale intemeietorilor Americii au fost abandonate in favoarea unor miscari de “trezire” si “inviorare” spirituala (Fapte 3:19), este o dovada clara si convingatoare.

Ei bine, in peisajul american, pe langa cele 21 de feluri diferite de baptisti care au marcat fermentul innoirii in aceasta denominatie si pe langa cele peste 500 de feluri de “charismatici”, care au marcat evolutia miscarii pentecostale, Biserica ortodoxa poate fi, pentru unii americani, o … noutate.
Paradoxal, convertirea la ortodoxie reprezinta in acelasi timp doua tendinte contradictorii: nostalgia dupa stabilitatea multiseculara si fascinatia parasirii rutinei evanghelice pentru promisiunea experimentarii a ceva ce-i nou si exotic pe acest continent.

Cu riscul de a fi inteles gresit, pot spune ca o evolutie asemanatoare am observat-o in multii mei ani de colaborare cu comunitatea amish-menonita” din America. Copiii nascuti in aceasta “lume inghetata in timp”, traiesc in preajma majoratului o perioada acceptata de “rebeliune”. Familiarizati cu formele culturii lor, dar straini de spiritul ei, acesti copii pleaca din comunitatile ultraconservatoare inspre mirajul marilor orase. Unii dntre ei cauta spiritualitatea marilor metropole si-l descopera pe Domnul Isus in bisericile evanghelice.

Libertatea dusa uneori pana la libertinaj iI sperie insa pe unii din acesti convertiti si-i determina sa se intoarca in sanul comunitatilor “amish-menonite” din care au plecat. De data aceasta, ei imbratiseaza formele si rutina stramoseasca “din convingere”, umplandu-le de spiritualitatea partasiei si umblarii personala cu Christos.
Sunt de vina Bisericile evanghelice ca acesti buni crestini au plecat din ele inapoi in lumea din care venisera? Sunt vinovati cei care plecati si odata integrati in spiritualitatea contemporana a bisericilor evanghelice de la oras nu s-au mai intors niciodata acasa?

Raspunsul meu este ca nici unii si nici ceilalti nu sunt gresiti. Preferintele lor sunt “personale”, nu spirituale. “Fiecare sa faca dupa incredintarea pe care a primit-o”. Dumnezeu a avut si are copii in multe feluri de adunari locale, in toate secolele, in toate culturile si in toate locurile de pe fata pamantului. Singura Lui dorinta este ca acestia sa se ridice dincolo de nivelul “practicarii religiei”, la nivelul participarii la viata spirituala, care este o relatie personala cu Dumnezeu, prin Isus Christos, manifestata printr-o inchinare in Duh si in adevar.
Am acceptat un dialog fratesc cu Mihai Oare si-l puteti citi aici (http://roboam.com/dialoguri/interconfesionale.htm).

Mi s-a propus de atunci sa intru intr-un dialog interconfesional si cu alti practicanti ai ortodocsiei. N-am acceptat pentru ca n-am fost convins ca va putea fi purtat ca acela cu Mihai: intre frati si intre prieteni.

Iata si parerea lui Andrei, baiatul fratelui Aurel Popescu si cumnatul lui Mihai Oara:

+-+

Draga Daniel

Descrierea ta mi se pare buna si adevarata. Adaug aici cateva evenimente cunoscute de mine cu privire la convertirea lui Mihai.

In Romania si apoi la New York Mihai a fost unul care a „ars” pentru Dumnezeu. Predicator bun, om inzestrat cu o inteligenta mai putin intalnita, vesel si deschis cu oamenii a fost pentru noi o sursa de inspiratie. Pentru mine Mihai a fost si ramane unul din oamenii pe care ii admir si respect cu profunzime, din pricina caracterului sau integru, a bunatatii sufletesti si a abilitatii de a suporta si rabda pe cei dificili din jur cu seninatate si zambet.
Tin minte cum m-a dus intr-o zi la o plimbare si m-a intrebat ce vreau sa fac in viata. Aveam 22 ani si nu prea ma gandisem la asta. I-am raspuns intrebandu-l pe el acelasi lucru. Raspunsul lui a fost ca o proiectie a ceea ce avea sa devina pentru mine o pasiune de viata. Mi-a zis: „Vreau sa traiesc asa o viata si sa ma pregatesc intr-un asa mod incat sa pot sa schimb viata a cat mai multi tineri pe care Dumnezeu ii aduce in jurul meu.” Mi-am zis:

„Iata un om deosebit, care a gasit un diamant de pret. Stie ce vrea sa faca cu viata capatata dela Dumnezeu.”

In primele zile ale convertirii lui Mihai la ortodocsie, am avut multe convorbiri cu el la telefon. Primisem o scrisoare, despre intentia lui de a face asta. Din explicatiile lui doctrinare despre ortodocsie mi-am dat seama ca el de abia incepea sa invete ceva despre asta. Pe parcursul anilor Mihai a citit apoi foarte mult despre ortodocsie si si-a finisat intelegerile doctrinare, dar la inceput avea mai multe lacune decat cunostinta despre asta. L-am intrebat atunci; „Mihai care a cunoscut pe Dumnezeu cum l-ai cunoscut tu nu se converteste la ortodocsie pentru ca a inteles doctrinele pe care incerci sa le explici cu atata stangacie. Pentru o astfel de schimbare trebuie un soc serios. Ce s-a intamplat?” Mihai mi-a spus: „Ai dreptate. Am avut un soc.”  Iti explic mai jos ce am inteles si dedus apoi cu privire la „socul” care l-a impins pe Mihai acolo.

Viata, s-au poate decizii mai putin intelepte, l-au izolat pe Mihai si Ana de comunitatile unde erau asa folositori. Imi dau seama ca in timp ce a inaintat profesional, izolarea si lipsa punerii in viata a pasiunii inimii, l-a racit. Pe fondul asta a aparut in familia lor atractia fata de miscarea „Vineard” din Toronto. Asta a venit dela sora mea Manuela din Elvetia, cu care comunicam in permanenta. Ana si Mihai au inceput sa frecventeze cu regularitate una din bisericile cele mai apropiate de miscarea asta din zona lor. Tin minte cate discutii si „certuri” a avut tata si noi restul familie cu ei pe motivul asta. Nu puteam concepe biserici in care se urla, latra, se umbla in patru labe pe sub banci, lucruri povestite de sora mea cu un aer de admiratie si oarecare superioritate. Ne spuneau pe atunci ca „pierdem un tren important” in viata noastra de credinta si ca ramanem incremeniti in traditiile baptiste invechite. Ni se spunea ca nu putem ramane la ce s-a stiut si facut cu 200 ani in urma, ca renuntam la viata Spiritului in favoarea cladirilor noastre baptiste, ca racim Duhul prin formele noastre invechite.

Ceea ce era de astepta s-a intamplat. Pentru cineva care a cunoscut relatie autentica cu Dumnezeu, care a primit intelegerea ei dela oameni ca Wurmbrand, Moldoveanu, Poci, Vasile Moisescu si alti „grei” ca acestia, era imposibil sa ramai prea mult acolo unde se manifesta o multime de traznete fara niciun pic de ploaie, o groaza de artificii fara nici un pic de caldura. Dupa o vreme, goliciunea manifestarilor acelea, norii aceia fara ploaie, pe fundalul unui suflet care Il cunostea pe Dumnezeu si avea amintirea pasiunilor de la inceput, trebuia sa-i impinga afara.

In acelasi timp slujba lui Mihai a necesitat calatorii dese in Estul Europei, in Rusia. Deseori Mihai isi gasea la Moscova un pic de liniste intr-o biserica sau catedrala ortodocsa unde mergea sa citeasca sau sa-si petreaca ora de pranz. Intr-o zi cum statea si citea ceva intr-o catedrala, un preot batran s-a oprit in fata lui. Dintr-o vorba in alta Mihai i-a spus ca este protestant. Mihai mi-a povestit ca batranul acela s-a aplecat la el, l-a imbratisat, i-a luat fata in miinile lui si cu ochii plini de lacrimi i-a spus: „tu te poti intoarce inapoi acasa, in Biserica lui Christos”.

Pe fundalul galagiei goale, a urletelor si rasetelor isterice din cei trei ani de frecventare a bisericilor de tip Vineyard, linistea, seriozitata, si viata monarhala a constituit un asa contrast incat a pricinuit „socul” despre care vorbea Mihai. Preotul acela a aprins doar scanteia. Presiune exista, amintirea vietii cu Dumnezeu era acolo. Mihai si Ana au sarit dela o extrema si nu s-au oprit unde fusesera inainte ci au „fost proiectati” pana in extrema opusa.

Fenomenul acesta nu se deosebeste prea mult de convertirea noastra. Foarte putini sunt cei ce se intorc la Dumnezeu, pentru ca au inteles in mod logic adevaratele doctrine din Scriptura sau felul cel mai fidel de interpretare a textului sacru. Ne intoarcem la Dumnezeu cum s-a intors Saul din Tars. Trecem printr-un soc.

Am trait intr-o anume „extrema” departe de valorile lui Dumnezeu, si intr-o zi, intr-o biserica, in timpul unei cantari, a unei predici, simtim vocea aceea adanca din interior care ne sopteste si ne striga ca suntem facuti pentru ceva mai mult decat artificii si distractii. Socul asta ne impinge in bratele lui Dumnezeu, si apoi invatam si doctrina, si Scriptura si interpretarile. Si daca socul asta s-a intamplat la o biserica Baptista, probabilitatea este ca vom ramane acolo, si vom invata temeinic cat de importat este sa te botezi. Daca am fost „socati” de Dumnezeu pe bancile unei biserici pentecostale, vom ramane acolo fascinati de lucrarile Duhului Sfant.

Acum avem alte discutii, despre valoarea lucrurilor vechi, a traditiilor impantenite, a formelor invechite care nu pot fi inlocuite, despre lumanari, parastase, mortii si vii, despre valoarea inestimabila in viata de credinta a moastelor facatoare de minuni si altele ca acestea.

Eu ma intristez adesea gandindu-ma cum e posibil ca un om asa inteligent ca Mihai, cu cunostintele lui din Scriptura, cu experienta cunoasterii lui Dumnezeu, si cu un asa caracter deosebit, sa poata trece dela viata traita in Duh la traditiile moarte si datinile inventate de oameni mai mult sau mai putin destepti si spirituali. Ma revolt cum e posibil ca Scriptura sa fie pusa pe locul doi, sau fie, pe acelasi loc cu traditia, si cum este posibil ca un om ca Mihai sa-si sape singur o groapa in care se vor prabusii copiii lui mai tarziu.

Probabil ca si el se intristeaza, gandindu-se cum este posibil ca un om destept si bine intentionat ca Andrei sa nu fie in stare sa inteleaga bogatia experientei acumulate de Biserica pe parcursul veacurilor, sa fie asa ingust si cramponat de lucruri pe care nu le-a experimentat niciodata, sa fie in acelasi timp atat de indragostit de unul asa larg cum a fost Wurmbrand, si in acelasi timp incorsetat in cele ce s-a invatat la seminariile baptiste conduse de Mara.

Probabil ca amandoi ne intristam pe ceva imaginat si ne-real.