O disputa din care castigam noi

(Fratele Iosif Ton impreuna cu Daniel Sarlea, Daniel Branzai, Radu Stir si Liviu Tiplea, pastori din zona Los Angeles)

Am primit de la fratele Iosif Ton o “apologie” a credintei dansului. Ca unul care-l respect si stimez, si ca unul care a invatat foarte multe de la dansul, ma bucur ca “cineva” l-a starnit sa scrie aceasta lucrare. Avem de castigat noi, cei care o citim, si care ne cristalizam prin aceasta credinta.

Adevăratul creștinism

A apărut recent la editura Agape din Făgăraș o carte întitulată ”Misticism sau Creștinism Autentic”, scrisă de Timotei Pop. Obiectivul este să atace cartea mea întitulată ”Umblarea cu Dumnezeu, în unire cu Domnul Isus Cristos, sub călăuzirea Duhului Sfânt.”

Lăsând la o parte atacurile lui Timotei Pop direct la persoana mea, cartea lui ridică o problemă de cea mai mare și mai actuală importanță, și anume, care este adevăratul creștinism , sau ”creștinismul autentic.” Cartea lui Timotei Pop este foarte greu de citit datorită stilului întortochiat și a modului foarte sucit în care își prezintă argumentarea. Ca unul care sunt atacat direct și brutal în această carte, am făcut efortul de a înțelege exact ceea ce vrea să spună autorul.  De sigur, el concentrează totul în titlul cărții. Așa cum explică el în primele pagini ale cărții, eu sunt ”misticul” și misticismul meu, afirmă el, este prezentat în cartea mea ”Umblarea cu Dumnezeu”, iar el este exponentul ”creștinismului autentic”, pe care îl prezintă în cartea lui.

Nu este ușor să rezumi din carte creștinismul lui. Dar, cunoscând nu numai ce scrie Timotei Pop, ci și curentul din creștinism pe care îl prezintă și reprezintă el, voi căuta să formulez pe scurt acest creștinism și apoi să formulez, tot pe scurt, și creștinismul meu. Apoi voi face o discuție pe marginea acestor două prezentări.

Una dintre cele mai importante probleme pentru cel credincios este aceea de a înțelege viața creștină. Cine se uită cu atenție, poate constata că există două moduri de a concepe viața creștină. Ambele afirmă că se bazează doar pe Sfânta Scriptură și de aceea putem spune că avem de fapt două feluri de creștinism evanghelic. Le voi descrie pe rând.

I

În primul sistem, datele de bază ale Evangheliei sunt: Omul este păcătos; Fiul lui Dumnezeu a murit pentru păcatele noastre; cine crede în Domnul Isus ca Mântuitor și mărturisește cu gura lui acest lucru, în clipa aceea este născut din nou, este mântuit și poate fi sigur că atunci când va muri va merge în cer. Până atunci, are la dispoziție Sfânta Scriptură și este sfătuit să o citească zilnic, să meargă regulat la Biserică și să asculte cum i se explică Scriptura. Iată alte câteva învățături de bază din acest sistem:

1. Cristos este în cer la dreapta lui Dumnezeu;
2. Cristos se unește cu credinciosul prin Duhul Sfânt, care este reprezentantul lui Cristos pe pământ:
3. Duhul Sfânt nu mai vorbește astăzi direct – prin voce lăuntrică – nimănui. El vorbește numai prin Sfânta Scriptură.

Am întrebat odată pe un teolog care credea puternic și exclusiv în aceste trei puncte: ”Dimineața, când ai timpul tău devoțional, ce faci?” El mi-a răspuns: ”Citesc în Biblie, meditez la ce am citit și mă gândesc cum să aplic în viața mea ceea ce am înțeles.” Atunci l-am întrebat: ”Deci tu, în timpul acela, nu te întâlnești cu o Persoană cu care să stai de vorbă?” A reacționat imediat, zicând apăsat: ”Nu, categoric nu!” Eu i-am spus: ”Atunci, tu nu ai o relație personală cu Dumnezeu, ci tu ai numai o relație cu o carte!” El a admis că aceasta este situația lui.

Eu numesc acest sistem un creștinism teoretic sau doctrinar. Creștinului i se predau niște credințe sau doctrine, el le învață, le crede și își bazează viața pe ele. De atunci încolo, el continuă, dacă vrea, să citească Biblia și să meargă la Biserică, dar viața lui spirituală este goală, este seacă, asemenea secăciunii dintr-un deșert.

Acesta este creștinismul pe care îl expune și îl apără Timotei Pop.

II

Al doilea fel de creștinism este următorul. Datele de pornire ale Evangheliei sunt aceleași: Omul este păcătos, Fiul lui Dumnezeu a murit pentru păcatele lui și el este invitat să creadă și să-și însușească aceste adevăruri. În continuare, următoarele afirmații din Scriptură sunt luate ca realități obiective:

1. Domnul Isus personal bate la ușa inimii și zice: ”Dacă aude cineva  glasul Meu și deschide ușa voi intra la el” (Apoc. 3:20).
2. ”Cine se lipește de Domnul este un singur Duh cu El” și astfel devine Templul Duhului Sfânt care de acum locuiește în el (1 Cor. 6: 17,19).
3. Atât Domnu lsus cât și Duhul Sfânt locuiesc realmente în el, așa cum spune Domnul Isus în Ioan 14: 15-23 și Pavel în Efeseni 3: 16-19.
4. 4. Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt sunt trei Persoane reale și vii, care-l cheamă pe credincios să aibă părtășie cu Ei. Astfel, Cuvântul spune că avem părtășie cu Tatăl și cu Fiul (1 Ioan 1:4-7) și cu Duhul Sfânt (2 Cor. 13:14). ”Părtășie” inseamnă înainte de toate comunicare reciprocă, adică aceste persoane vorbesc omului nostru dinlăuntru și noi le vorbim lor.
5. Părtășia cu Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt te obligă la o viață curată și tot Ei îți dau și puterea necesară să trăiești această viață curată (1 Ioan 1:4-11 si 2:1-6 si 2 Cor.13: 5-14).
6. Elementul central al vieții spirituale creștine este unirea cu Cristos și trăirea în unire cu El. Domnul Isus Însuși o definește prin cuvintele: ”Eu sunt Vița voi sunteți mlădițele. Cine rămâne în Mine și în cine rămân Eu aduce multă roadă” (Ioan 15: 5) și prin cuvintele pe care Domnul Isus le-a spus Tatălui Său: ”Tu, Tată, ești în Mine și Eu în Tine” (Ioan 17: 21) și apoi, vorbind Tatălui despre noi: ”Eu în ei și Tu în Mine” (Ioan 17: 23). Apostolul Pavel aseamănă această unire cu cea dintre soț și soție și scrie despre noi: ”Noi suntem mădulare ale Trupului Lui, carne din carnea Lui și os din oasele Lui” (Efeseni 5:30). Pavel scrie de asemenea : ”Numai trăiesc eu, ci Cristos trăiește în mine.”

În acest sistem de credință, aceste afirmații nu sunt doar metafore, ci sunt crezute și trăite ca realități reale și obiective. În acest sistem de credință, viața spirituală este vie, este plină de prezența lui Dumnezeu, este trăită în părtășie sau comuniune reală cu Dumnezeu.

Acesta este sistemul de viață spirituală pe care îl descriu eu pe larg in cartea mea ”Umblarea cu Dumnezeu, în unire cu Domnul Isus Cristos, sub călăuzirea Duhului Sfânt”, și cartea aceasta constituie obiectul atacurilor lui Timotei Pop in cartea lui.

De ce introduce el în discuție cuvântul ”misticism”?. Este absolut necesar să înțelegem acest termen, fiindcă numai atunci vom înțelege atacurile lui Timotei Pop.

”Dicționarul explicativ al limbii române” definește misticismul astfel: ”Credința în existența unor forțe supranaturale și în posibilitatea omului de a comunica direct cu aceste forțe (prin revelație, intuiție, extaz)”.

Miezul acestei definiții stă în cuvintele ”a comunica direct” cu Divinitatea. Putem reformula definiția astfel: ”Orice credință în posibilitatea contactului direct cu Divinitatea este misticism”. Să vedem, pe baza acestei definiții, în câte feluri se poate înțelege și folosi termenul de misticism:

1. Toate religiile pretind că îl duc pe om la Dumnezeu. Și fiindcă toate pretind că realizează acest lucru, toate religiile sunt misticism. În acest sens, sub comunism se spunea că orice religie este misticism.
2. 2. În secolele dinainte de Cristos, au apărut în lumea greco-romană mai multe religii cu caracter secret. Credințele lor erau ținute strict secret și erau împărtășite numai unui număr restrâns de oameni. Cei care erau introduși în aceste credințe secrete puteau apoi participa la practicarea cultului respectiv, practici prin care se pretindea că se ajunge la unirea cu zeul sau cu zeița. Aici trebuie să fim atenți la cuvinte. Cuvântul pentru ”secret” în limba greacă este ”mysterion”. Fiindcă aceste religii își considerau credințele ca fiind un mare secret, ele au căpătat numele de ”religiile secretelor” sau, folosind cuvântul grecesc, ”religiile misterelor”. Cel căruia îi erau făcute cunoscut aceste ”mistere” era ”mystes”, adică inițiat, sau cunoscător al secretelor. Astfel, cuvântul ”mystes” devine ”mistic”. Prin urmare, religiile misterelor erau religii ale misticilor. Acesta este al doilea înțeles al cuvântului ”mistic” și apoi ”misticism”.
3. 3. Pe la anul 250 D.C., în creștinism a fost introdusă preoția și prin aceasta s-a căzut în ritualism, adică li se spunea credincioșilor că preoții sunt cei care tratează cu Dumnezeu pentru ei și că lor li se dă mântuirea prin ”sfintele taine” (botez, spovedanie, cuminecătură, liturghii, etc.). Mulți au intrat atunci în mănăstiri, căutând să-L găsească acolo pe Dumnezeu. Dar cum să-L găsească? Atunci a apărut un călugăr care a scris mai multe cărți despre modul în care prin posturi, prin abstinențe, prin meditație concentrată, se urcă din greu pe o scară înaltă până se ajunge la Dumnezeu. Cel care a scris aceste lucruri s-a prezentat ca fiind Dionisie Areopagitul, cel din Faptele Apostolilor 17:34, care s-a convertit la predica lui Pavel la Atena. Mai târziu s-a dovedit că afirmația lui este falsă și astăzi este cunoscut ca Pseudo-Dionisie, adica Falsul Dionisie. Important este să știm că el a inventat metoda acestui urcuș spre Dumnezeu și tot el este cel care l-a numit ”misticism”. Prin urmare acesta este al treilea mod de a folosi cuvântul misticism, misticismul călugărilor din mănăstirile catolice și ortodoxe.
4. 4. Acum ni se cere cea mai mare atenție. Sistemul al doilea de creștinism evanghelic pe care l-am prezentat mai sus crede cu tărie într-un contact direct cu Dumnezeu prin faptul ca Domnul Isus vine în noi și se unește cu noi și Duhul Sfânt vine și locuiește în noi. Fiindcă acest sistem vorbește de un contact direct cu Dumnezeu, i se poate aplica apelativul de misticim. Acesta este al patrulea sens în care se folosește cuvântul misticism.

Să observăm în câte feluri se poate folosi cuvântul misticism:

1. 1. Orice religie promite că duce direct la Dumnezeu, prin urmare orice religie este misticim. Acesta este cel mai larg sens al cuvântului misticism.
2. 2. Religiile misterelor promiteau că prin practicile lor secrete crează unirea cu zeul sau cu zeița. Acesta este misticismul religiilor misterelor.
3. 3. În mănăstirile catolice și ortodoxe s-a inventat o metodă de-a  urca spre Dumnezeu, cu promisiunea că la vârful scării se face contactul cu Dumnezeu. Acesta este al treilea fel de misticism: misticismul ortodox și catolic.
4. Cei din creștinismul evanghelic care cred în relația directă cu Persoanele din Sfânta Treime sunt definiți ca mistici. Acesta este al patrulea înțeles al misticismului.

Prin urmare, ori de câte  ori auzim că se vorbește de misticism trebuie să întrebăm: În ce sens? În sensul că orice religie este misticism? În sensul în care religiile misterelor erau misticism? În sensul că se practică urcușul pe o scară către Dumnezeu? Sau în sensul credinței că unirea cu Cristos este misticism? Un mistic nu poate fi încadrat în toate cele patru categorii! Trebuie să precizezi ce fel de mistic. Adica din care fel de  misticism face parte!

Încă o observație de bază. Între misticismul din categoria a patra și celelalte trei există o diferență ca de la cer la pământ! Iată care este ea. În primele trei misticisme se crede că, după un drum lung și anevoios,  se speră să se ajungă la Dumnezeu. În credința evanghelică lucrurile stau exact invers. La începutul drumului, Fiul lui Dumnezeu vine și se oferă omului și oferă omului unirea cu Dumnezeu!  Unirea cu Dumnezeu nu este realizată de om! Omului nu i se cere nici un efort. Unirea cu Dumnezeu este o ofertă a lui Dumnezeu, este un dar al lui Dumnezeu, este harul lui Dumnezeu!

Cartea mea, Umblarea cu Dumnezeu, în unire cu Domnul Isus, sub călăuzirea Duhului Sfânt, este o expunere sistematică a sistemului de credință evanghelică care crede literal în unirea cu Cristos și în locuirea literală a Duhului Sfânt în cel credincios. În ea se oferă credinciosului instrucțiuni pentru acest fel de viață spirituală plină de realitatea Fiului și a Duhului Sfânt. În introducere la carte, eu explic foarte limpede că acest fel de creștinism este o formă de misticism, dar unul esențialmente diferit de celelalte misticisme.

Timotei Pop nu vrea să audă de aceste diferențe radicale între sensurile cuvântului misticim și mă include în toate formele de misticism și îmi atribuie toate aberațiile misticismelor pe care eu le resping categoric prin definiție! Metoda lui de atac este totalmente necinstită.

Timotei Pop mă acuză că nu definesc clar ce înțeleg eu prin unirea cu Cristos când , de fapt, eu dedic zeci de pagini acestei definiri (vezi paginile 298-304 pentru definirea inițială pe care o dau eu, apoi paginile 375-445 pentru dezvoltarea mai pe larg a acestui concept).

Metoda de lucru a lui Timotei Pop

În primul capitol din cartea lui, Timotei Pop ne spune că va defini misticismul și ne spune că este greu de definit deoarece misticismul este ”un fenomen complex” . El nu este de acord cu definițiile date de alții ci se străduiește să descopere sau să inventeze propria lui definiție.

El afirmă corect că etimologia cuvântului vine de la cuvântul grecesc ”mysterion”, care înseamnă mister, taină, secret. De la ”mysterion” se face cuvântul ”mystes” care este omul care cunoaște misterele sau tainele. De aici se obține cuvântul misticism, care , în contextul din lumea păgână greco-romană, însemna practicarea religiilor cu caracter secret.  Religii cu caracter secret erau aproape toate religiile păgâne, ca cele ale lui Dionisios, Cibele, Adonis, Mitras, Isis si Orfeu, care includeau în ele practici monstruoase cum ar fi orgiile sexuale.

Timotei Pop consideră că oricine care este  ”mistic” trebuie considerat adept al acestor religii și, deci, tot ce se găsește în aceste religii trebuie atribuit apoi misticului. Afirmația aceasta stă la baza întregii lui argumentații și ea este totalmente falsă

Există însă un pasaj în cartea lui Timotei Pop care întrece orice limite și orice măsură. Iată-l:

”Plotinus, un filosof păgân, a fost deschizător de drum în această privință, dar atât de important, încât Pseudo-Dionisie Areopagitul, all-Hallaj, Meister Eckhart și alți mistici adevărați au putut merge în siguranță pe acest drum bătătorit prima dată de Satan însuși. Pe acest drum a mers și Richard Wurmbrand pentru care Meister Eckhart a fost cel mai de seamă creștin vrednic de imitat. Și tot pe acest drum al misticismului unitiv merge acum și Iosif Țon, pentru care îndumnezeirea omului este tot ceea ce mai contează” (pagina 53).

Las pe cititor să judece.

O mărturie personală

Unul dintre cei mai apropiați prieteni ai mei a fost pastorul Simion Cure. Pentru faptul că n-a acceptat restricțiile impuse de autoritățile comuniste a făcut cinci ani de închisoare și de muncă forțată în lagăr. Când a ieșit de acolo, a devenit consilierul meu spiritual cel mai intim. Printre multe alte învățături pe care mi le-a dat el, a fost și faptul că noi am fost învățați cum să chemăm lumea la Domnul Isus, dar n-am fost învățați ce să facem cu ei după ce vin la Domnul Isus, adică noi nu avem o învățătură clară despre modul în care se trăiește viața cu Isus.

Problema aceasta m-a preocupat mulți ani și de aceea am studiat-o sub toate aspectele ei. Am văzut că această trăire cu Isus Cristos se mai numeste și ”viață spirituală,” deoarece atunci când omul Îl primește pe Domnul Isus în viața lui, el este născut din nou, este născut din Duh și omul acela devine ”un singur duh cu El,” cu Isus Cristos (1 Cor. 6:17). De acum duhul sau spiritul omului este viu și de acum el are o viață duhovnicească sau o viață spirituală. De acum, trupul omului devine Templul Duhului Sfânt care locuiește în el (1 Cor. 5:19) și omul acesta spune despre sine: ”nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăiește în mine” (Gal. 2:20). Domnul Isus Însuși definește această nouă realitate astfel: ”Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele. Rămâneți în Mine și Eu voi rămâne în voi” (Ioan 15:5).

Am ajuns să văd că unirea cu Cristos și trăirea în unire cu Cristos este miezul cel mai esențial al vieții creștine. Dar am constatat și faptul că această învățătură nu este predată în seminariile noastre și deci nici măcar păstorii nu o cunosc. Am înțeles atunci că din cauza aceasta există un gol spriritual în bisericile noastre evanghelice. În anul 1996, am simțit foarte puternic și foarte clar chemarea lui Dumnezeu să ies din slujba de păstor la Oradea și să mă dedic răspândirii a acestei învățături de viață spirituală, viața trăită în unire cu Cristos, în toată țara. Această nouă lucrare a luat forma de cursuri de viață spirituală ținute în diferite biserici timp de o săptămână, câte doua ore în fiecare seară.

Timp de nouă ani, cât am ținut aceste cursuri, am aprofundat tot mai mult acest subiect, l-am studiat din toate cărțile pe care le-am găsit pe această temă și l-am interiorizat în propria mea viață spirituală prin multă meditație și rugăciune. În cele din urmă, am adunat aceste cursuri într-un volum pe care l-am publicat în anul 2006, cu titlul: Umblarea cu Dumnezeu, în unire cu Domnul Isus Cristos sub călăuzirea Duhului Sfânt. În anul 2005, când încă mai aprofundam acest subiect, mi-am dat seama că la baza vieții spirituale trăite cu Cristos trebuie să stea o serie de doctrine teologice care trebuie să fie clar definite. De aceea, am scris o introducere la carte cu titlul: ”Bazele teologice ale vieții spirituale,” întinsă pe 74 de pagini.

În concluzie la toate acestea, trebuie să spun că anii în care am studiat și predat aceste cursuri au fost printre cei mai binecuvântați și bogați ai vieții mele. Cursurile acestea și apoi cartea Umblarea cu Dumnezeu au adus o nouă lumină și o nouă viață în mii de credincioși și în foarte multe biserici.

Consider că învățătura aceasta am primit-o de la Dumnezeu și că este de cea mai mare importanță pentru viața creștină.

În toți acești ani nimeni nu mi-a semnalat vreo greșeală de doctrină sau de interpretare a textelor din Sfânta Scriptură.

Iată însă că a apărut cartea lui Timotei Pop, care este un atac masiv împotriva acestei învățături.

Așa cum am arătat mai sus, primejdia majoră pe care o vede Timotei Pop și împotriva căruia pornește război în cartea lui este exprimată în cuvintele ”misticism” și ”mistic.” El consideră că misticismul de orice fel este cea mai primejdioasă erezie și crede și afirmă că adevăratul creștinism nu trebuie să aibă nimic de a face cu misticismul. De aici titlul cărții lui: Misticism sau Creștinism Autentic. Întreaga lui carte este o istorie a credințelor mistice, care sunt de foarte multe feluri, dar, pe măsură ce le descrie, el mă include și pe mine în fiecare dintre ele. Metoda folosită este pur și simplu perversă, deoarece eu definesc clar ce fel de mistic sunt eu și nu mă potrivesc nici de cum cu mișcările în care mă include.

Să ne mai uităm încă o dată la cuvântul ”misticism”. Cuvântul de bază de la care pornește el   este cuvântul grecesc mysterion care înseamnă ceva ascuns, ceva secret, ceva tainic. De la mysterion se face cuvântul mystes care înseamnă cel care cunoaște misterul, sau secretul, sau taina. În lumea greacă au apărut mai multe religii ale căror credințe și practici erau ținute secret față de marele public. De aceea ele erau numite religii ale misterelor. Cel care devenea adeptul unei asemenea religii trecea printr-un proces de inițiere în misterele, tainele, sau secretele acelei religii. Trecând dincolo de procesul de inițiere, el devenea un mystes, un cunoscător al misterelor, al tainelor, al secretelor acelor religii. De la mystes se face cuvântul ”misticism.”

Nici până astăzi nu se cunosc toate credințele și practicile din religiile misterelor antice, deși din anumite scrieri care au ajuns până la noi cunoaștem o parte dintre aceste credințe și practici. Dar noi trebuie să facem o disociere clară între religiile misterelor și folosirea generală a cuvintelor mysterion si mystes, care înseamnă pur și simplu ceva secret și, respectiv, cineva care cunoaște secretul.

Cuvintele acestea pot fi folosite fără nici o legătură cu religiile misterelor.

Dovada este faptul că ele sunt folosite în Noul Testament. Astfel, cuvântul grecesc mysterion este folosit de Domnul Isus în Evanghelii, o singură dată, și este folosit de Apostolul Pavel de 21 de ori.

Domnul Isus folosea foarte multe pilde în vorbirea Lui și la un moment dat ucenicii L-au întrebat: ”De ce le vorbești în pilde?” Isus le-a răspuns: ”Pentru că vouă vă este dat să cunoașteți tainele (mysteria, pluralul de la mysterion) Împărăției cerurilor, iar lor nu le este dat” (Matei 13:10-11). În textul paralel din Marcu citim: ”Vouă vă este dat să cunoașteți taina (mysterion) Împărăției lui Dumnezeu, dar pentru cei care sunt afară din numărul vostru toate lucrurile sunt înfățișate în pilde” (Marcu 4:11). Ce voia să spună Domnul Isus aici? Care sunt ”tainele” (misterele, secretele) sau ”taina” (misterul, secretul) Împărăției cerurilor sau a Împărăției lui Dumnezeu? Când citim cu mare atenție toate învățăturile Domnului Isus despre Împărăție, ajungem să înțelegem că evreii din acea vreme așteptau ca Împărăția lui Dumnezeu să vină prin instalarea lui Mesia ca Rege la Ierusalim, prin distrugerea puterii romane și prin instaurarea domniei lui Israel peste toate națiunile. Misterul sau taina sau secretul despre care vorbea Domnul Isus era că Împărăția a venit într-un mod umil și pașnic prin Isus Însuși și că această Împărăție sau Domnie a lui Dumnezeu se instalează ”înlăuntrul” oamenilor (Luca 17:20-21).

Apostolul Pavel folosește frecvent cuvântul mysterion în epistolele lui. Modul tipic în care folosește Pavel acest cuvânt este cel din Efeseni 3:3-6 : ”Prin descoperire dumnezeiască am luat cunoștință de taina (mysterion) aceasta, despre care v-am scris în puține cuvinte. Citindu-le, vă puteți da seama de priceperea pe care o am eu despre taina (mysterion) lui Cristos, care n-a fost făcută cunoscută fiilor oamenilor din celelalte veacuri în felul în care a fost descoperită acum sfinților apostoli și prooroci ai lui Cristos prin Duhul. Că adică neamurile sunt împreună moștenitoare cu noi, alcătuiesc un singur trup cu noi și iau parte cu noi la aceeași făgăduință în Cristos Isus, prin Evanghelie.” Aici, ”taina” (misterul, secretul) este ceva care a fost ținut ascuns până acum, dar Dumnezeu i-a revelat, i-a descoperit, i-a făcut cunoscut lui Pavel: faptul că națiunile și Israel formează acum un singur ”trup,” o singură entitate și toate promisiunile făcute lui Israel au devenit prin Cristos accesibile oamenilor din toate națiunile.

Un alt loc în care Pavel folosește cuvântul mysterion este în Coloseni 1:26-27 : ”Vreau să zic: taina (mysterion) ținută ascunsă din veșnicii și în toate veacurile, dar descoperită acum sfinților Lui, cărora Dumnezeu a voit să le facă cunoscut care este bogăția slavei tainei (mysterion) acesteia între neamuri, și anume: Cristos în voi, nădejdea slavei.” Iarăși vedem că taina (misterul, secretul) ținută până acum ascunsă, acum este revelată, este ”descoperită sfinților Lui, și secretul este că dacă Cristos este în tine, lucrul acesta este garanția că te califici pentru gloria cerească.

În Efeseni 5, apostolul Pavel vorbește despre unirea lui Cristos cu Biserica într-un mod atât de organic încât ”noi suntem mădulare ale Trupului Lui, carne din carnea Lui, și os din oasele Lui,” apoi exclamă : ”Taina (mysterion) aceasta este mare – vorbesc despre Cristsos și despre Biserică” (Efeseni 5:23-32). Aici cuvântul ”taină” este folosit într-un nou sens: unirea Domnului cu noi este atât de profundă încât rămâne pentru noi inexplicabilă, rămâne un mister, o taină!

Ceea ce vedem din aceste texte este că și creștinismul își are ”tainele” (misterele, secretele) lui, ca și religiile misterelor. Aceasta este asemănarea dintre ele. Dar care este deosebirea care le face să fie total diferite? Simplu : tainele, secretele, misterele din creștinism nu mai sunt taine, secrete, mistere, ci ele au fost revelate, au fost făcute cunoscut și creștinii au chemarea si datoria să le facă cunoscute tuturor oamenilor!

Prin urmare, faptul că lucrăm cu date care au fost până la un moment dat taine sau mistere, nu face din creștinism o religie a misterelor. Cu alte cuvinte să nu ne fie teamă să vorbim despre taine sau mistere, ci doar să definim clar ce înțelegem noi prin ele și atunci nu mai există nici o primejdie să fim asociați în vreun fel cu religiile misterelor.

Aceasta ne arată că toată discuția lui Timotei Pop despre religiile misterelor este inutilă și asocierea pe care o face el între mine și religiile misterelor este totalmente falsă.

Să venim acum la termenul ”misticism.” Am văzut deja că acest cuvânt ne vine din limba greacă, unde este mystes și înseamnă cel introdus sau inițiat in mistere. Aceasta este originea cuvântului, dar cei ce îl folosesc îi dau diferite ințelesuri. În Biblie există multe cu8vinte care au câte două sau chiar trei sensuri.

Să luăm un exemplu de cuvânt cu două înțelesuri din limba greacă a Noului Testament, cuvântul pathos. El înseamnă două lucruri radical deosebite : întâi, înseamnă ”suferință” și ”emoție,” iar in al doilea rând înseamnă ”pasiune rea,” sau ”patimă.” În cazul acestui cuvânt trebuie să stai și să te întrebi : ”În care sens este folosit cuvântul aici?” De exemplu, când cineva vorbește de ”patimile lui Isus,” ar fi pervers să spui că el vorbește de poftele rele ale lui Isus, deși cuvântul ”patimă” înseamnă atât ”suferință” cât și ”poftă păcătoasă.” Iată de ce, în cazul unor cuvinte este necesar să spui în ce sens folosești tu acel cuvânt.

Exact același lucru se întâmplă și cu cuvintele ”mistic” și cu cuvântul ”misticism.” Ele au căpătat mai multe sensuri și noi trebuie, ca vorbitori sau scriitori, să arătăm în ce sens le folosim, iar ca ascultători sau cititori să le luăm numai în sensul arătat de vorbitor sau de scriitor. Dacă tu ca cititor nu ții seama de sensul în care îți spune scriitorul că folosește un cuvânt și îl acuzi că susține altceva decât scrie, ești incorect, ești necinstit.

Cu riscul de a repeta unele lucruri pe care le-am scris mai sus, să ne uităm ceva mai de aproape la misticismul din ortodoxie și catolicism. El apare pe la anul 500 d.Cr. Ca să înțelegem ce s-a întâmplat, trebuie să cunoaștem puțină istorie. În secolul al treilea o mare parte din creștinism a fost invadată de filozofia greacă, de cultele păgâne și de ritualism păgân. În cartea mea Căderea în ritual (Ed. Cartea Creștină din Oradea, 2009) descriu pe larg tragedia aceasta. Procesul de decădere a creștinismului, s-a încheiat cu introducerea preoției în biserică pe la anul 250 d.Cr.

Odata cu aceasta, s-a introdus ideea că Biserica îi mântuiește pe oameni prin ”sfintele taine”, adică prin botez, spovedanie, împărtășanie si slujbe pentru iertarea de păcate. Să adăugăm la aceasta faptul că după anul 300 d.Cr. creștinismul a devenit religie de Stat și după o sută de ani toată lumea din imperiul Roman a fost obligată să ”se încreștineze.” Cu alte cuvinte lumea păgână a fost introdusă în biserică și a dispărut orice diferență morală între oameni.

Una dintre reacții a fost că foarte mulți oameni care Îl căutau pe Dumnezeu și care doreau să trăiască o viață sfântă s-au retras din lume și au intrat în mănăstiri sau, s-au izolat în pustiu, în sihăstrii. Să ținem seamă că oamenii care intrau atunci în mănăstiri erau sinceri căutători după Dumnezeu și că ei considerau că în mănăstire vor fi izolați de corupția din lume și vor avea timp pentru Dumnezeu și pentru suflet. Mai mult. Oamenii înclinați spre studiu, spre gândire profundă, se refugiau în mănăstiri. Astfel se face că după anul 300 d.Cr., toți marii teologi au fost călugări. Tot astfel, toate scrierile despre relația cu Dumnezeu și despre cultivarea vieții spirituale erau scrise de călugări, pentru călugări. Așa au stat lucrurile timp de 1200 de ani, până la Reforma inițiată tot de un călugăr, Martin Luther, care în cadrul reformei religioase a desființat mănăstirile și călugăria în toate zonele unde reforma a ieșit biruitoare.

În jurul anului 500 d.Cr., un călugăr a scris mai multe cărți despre ascensiunea sufletului către Dumnezeu dar, ca să le dea mai multă greutate, le-a scris în așa fel încât să pară că autorul este Dionisie Areopagitul, cel despre care scrie în Faptele Apostolilor 17:34 că s-a convertit la predica lui Pavel în Atena. Autorul pretinde că apostolul Pavel i-a încredințat o învățătură secretă pe care el o împărtășește acum cititorilor săi. Cărțile lui au făcut senzație și au stat la baza trăirii în mănăstire timp de peste o mie de ani. Abia după Reformă s-au făcut cercetări care au arătat că totul este un fals și de atunci el este numit Pseudo-Dionisie, adică falsul Dionisie.

Esența învățăturii lui Pseudo-Dionisie este că există o ascensiune a sufletului către Dumnezeu, că există trepte în această ascensiune, care formează o scară și că la punctul suprem al urcușului are loc o întâlnire cu Dumnezeu, dar care nu poate fi pusă în cuvinte. De aici denumirea de cunoașterea lui Dumnezeu apofatică, adică inexprimabilă în cuvinte. Pseudo-Dionisie a numit această cale către Dumnezeu ”calea mistică” și el este considerat ”părintele misticismului”, atât în catolicism cât și în ortodoxie.

Esența misticismului din mănăstirile catolice și ortodoxe este credința că prin diferite forme de asceză (post, privare de somn) și prin diferite metode de concentrare se poate ajunge la un contact direct cu Dumnezeu.

Să se observe că în toate formele de misticism catolic și ortodox ”contactul” cu Dumnezeu se realizează în urma unui urcuș greu și îndelungat și nu toți cei ce pornesc la drum pot să-l realizeze.

Martin Luther a fost și el un călugăr și a practicat și el acest misticism. Când a înțeles Evanghelia și a început reforma religioasă, Martin Luther a ieșit din mănăstire și s-a căsătorit. În zonele unde a biruit Reforma, mănăstirile au fost închise și călugăria a fost desființată. Dar mănăstirile, călugăria și misticismul, de tipul creat de Pseudo-Dionisie, continuă să existe în țările catolice și ortodoxe.

Să vedem însă ce s-a întâmplat în religia Reformată sau Evanghelică. Luther a respins întreg misticismul și a redus toată religia creștină la faptul că omul este păcătos, Domnul Isus a murit pentru păcatele noastre și cine crede în jertfa Lui este mântuit și se duce în cer. Melanchton, care a fost teologul principal al lutheranismului, a scris că ”a-L cunoaște pe Cristos înseamnă a beneficia de moartea Lui”. Prin aceasta a fost eliminată orice experiență personală de unire reală cu Cristos și s-a ajuns la un creștinism teoretic în care ți se explică ce a făcut Cristos pentru tine, tu înțelegi și crezi lucrul acesta și ești mântuit. Dar în felul acesta a dispărut orice viață, orice trăire cu un Cristos viu și printr-o călăuzire reală a Duhului Sfânt.

Reacția la acest creștinism uscat n-a întârziat să apară, căci creștinii nu pot trăi multă vreme într-un asemenea gol spiritual. O sută cincizeci de ani mai târziu, pe la 1680 d.Cr., s-a produs o reacție la acest creștinism sec și formal, prin apariția în Germania a mișcării pietiste, care punea accentul pe o experiență simțită a nașterii din nou, a prezenței Domnului Isus în viața credinciosului și de ”iluminare” permanentă prin Duhul Sfânt. Ideile pietismului au fost preluate de John Wesley în Anglia, unde prin aceste idei s-a produs o enormă trezire spirituală.

Tot în Anglia, pe la 1870, un grup de credincioși au început să studieze expresia lui Pavel ”în Cristos” și au dezvoltat învățătura trăirii în unire cu Cristos prin așa-numita ”mișcare Keswick”. Mișcarea aceasta s-a răspândit și în America, în special în Bisericile Southern Baptist, în special prin învățătura numită ”deeper-life” (”o viață mai adâncă”).

Să definim mai clar cele două ramuri ale mișcării evanghelice. Din lipsă de alt nume le voi spune ramura majoritară și ramura minoritară.

Ramura majoritară este o combinație de lutheranism și calvinism și ea are aceste credințe principale:

1. Omul este păcătos.
2. Cristos a murit pentru noi.
3. Crezându-L pe Cristos și primindu-L ca Mântuitor, suntem mântuiți și ”odată mântuiți pentru totdeauna mântuiți”, indiferent ce viață trăim.
4. A studia Biblia, a duce o viață morală și a lucra pentru Dumnezeu sunt lucruri bune și de dorit, dar ele nu sunt necesare pentru mântuire, care a avut loc în momentul în care ai crezut.
5. Fiindcă cei mai mulți credincioși nu sunt interesați în studierea Bibliei și în adâncirea în lucrurile credinței, se ajunge la un creștinism teoretic, formal și superficial.

Teologii care caută să justifice doctrinar această stare de lucruri, au ajuns să formuleze următoarele principii de doctrină:

1. Cristos este o Persoană în cer, la tronul lui Dumnezeu, de unde conduce tot universul și istoria.
2. Credinciosul nu este realmente ”născut” din Dumnezeu, ci este copil al lui Dumnezeu numai prin ”înfiere” sau ”adopție”.
3. Cristos locuiește în credincios numai prin Duhul Sfânt, care Îl reprezintă aici pe Cristos.
4. De la terminarea scrierii Noului Testament, Duhul Sfânt ”a intrat în tăcere”, adică nu mai vorbește direct nimănui. Prin urmare, nu există călăuzire directă, auzibilă în mintea sau în inima credinciosului. Singura călăuzire este prin Cuvântul scris în Biblie.

Să ne amintim acum că misticism înseamnă ”contact direct cu Divinitatea” – indiferent pe ce cale se ajunge la acest contact. Observați acum că în această concepție a ramurii majoritare a evanghelicilor nu mai există nici un fel de contact direct cu Divinitatea – adică nu a mai rămas nici o urmă de misticism. S-a realizat astfel o religie complet nemistică, complet fără contact cu Dumnezeu.

Dar am văzut că a apărut mișcarea pietistă, din care s-a dezvoltat mișcarea wesleyană, apoi mișcarea Keswick de trăire în Cristos, apoi mișcarea vieții mai adânci, care este tot o formă de trăire în unire cu Cristos. Ele reprezintă o mișcare minoritară în blocul mare al evanghelicilor. Fiindcă aceste grupări presupun o trăre simțită a Domnului Isus în inimă și o călăuzire directă a Duhului Sfânt, este natural ca ele să fie numite mistice.

Dacă ne uităm la cele patru principii de doctrină ale ramurii majoritare putem să formulăm acum pe calapodul lor cele patru principii de doctrină ale mișcării minoritare astfel:

1. 1. Cristos este o Persoană cosmică. El locuiește și în cer la dreapta Tatălui, dar locuiește și aici pe pământ, fiind realmente în inima celui credincios.
2. 2. Copilul lui Dumnezeu este născut din Dumnezeu (Ioan 1:13), și are în el viața lui Dumnezeu și Duhul lui Dumnezeu.
3. Duhul Sfânt locuiește de asemenea în cel credincios, o locuire simultană cu a Domnului Isus. Această locuire simultană în credincios a Domnului Isus și a Duhului Sfânt rezultă din cuvintele Domnului Isus din Ioan 14:15-23 și din cuvintele lui Pavel din Efeseni 3:16-19.
4. Credinciosul este chemat la o părtășie reală cu persoanele din Sfânta Treime: el poate vorbi direct cu Domnul Isus, și Duhul Sfânt îi poate vorbi direct credinciosului, care Îl aude în duhul lui și în mintea lui.

Singurul lucru care-i rămâne de făcut credinciosului care a primit oferta este să învețe regulile acestei părtășii și să caute zilnic această minunată și dulce părtășie.

Fiindcă acestea sunt exprimări clare ale unei legături reale cu Dumnezeu, ele sunt forme de misticism. Dar este acesta un misticism ca cel lansat de falsul Dionisie și prezent în catolicism și în ortodoxie? Nu! Nicidecum, deoarece cele două misticisme sunt esențial și radical diferite.

Să punem situația în alte cuvinte.

Există un creștinism evanghelic teoretic, în care ți se spun o serie de lucruri pe care le crezi, cu asigurarea că prin această credință ajungi în cer, dar în care nu ai nici un contact direct cu Dumnezeu, ci trăiești singur, dar ”prin credință”. Aceasta este o viață goală de Dumnezeu, care nu poate fi numită ”viață spirituală” ci ”pustiu spiritual”.

Pe de altă parte, există un creștinism evanghelic care crede literalmente textele biblice enumerate mai sus, un creștinism al unirii reale cu Persoanele din Sfânta Treime și de părtășie reală cu Ele. Fiindcă ”viața” există numai prin Dumnezeu, acest fel de viață este ”viață spirituală,” viață cu Dumnezeu.

Să redefinim termenul esențial și central.

Misticism este orice credință în posibilitatea unui contact direct cu Dumnezeu. Prin urmare toate religiile care promit că-l duc pe om la Dumnezeu, sunt mistice sau sunt misticism. Există deci un misticism al tuturor religiilor.

Apoi există un misticism păgân, al religiilor misterelor.

Când venim la creștinism vedem, că pe la anul 250 d.Cr., creștinismul a căzut în ritualism și omului i s-a spus să nu-și mai bată capul cu problema lui Dumnezeu, deoarece grija aceasta o are preotul, care îi împarte mântuirea prin sfintele taine. Cei care nu se mulțumesc cu această religie a ritualurilor, intră în mănăstiri și pornesc pe drumul greu al urcușului către Dumnezeu, în speranța (deșartă!) că vor ajunge la El. Aceștia nu se mulțumesc cu creștinismul bazat pe ritualism, ci intră în creștinismul mistic catolic sau ortodox.

Cei care au îmbrățișat reforma religioasă au abandonat atât ritualismul cât și misticismul călugăresc. Dar, căutând să se elibereze de orice urmă de misticism, unii au ajuns la o credință evanghelică teoretică, lipsită total de realitatea unirii cu Cristos și a părtășiei cu Dumnezeu. Am văzut însă cum alții, mult mai puțini, reușesc să trăiască într-o relație reală cu Dumnezeu, pe care adversarii lor din ramura majoritară o numesc misticism.

Să notăm bine terminologia. Nu este suficient să spui că cineva este mistic, căci mistic este oricine care crede într-o religie care promite ajungerea la Dumnezeu. Apoi, dacă te afli în domeniul creştin, şi spui că cineva este mistic, trebuie să precizezi: mistic de tip catolic sau ortodox, sau mistic evanghelic, mistic biblic.

Să mai redefinim încă odata termenii, de data aceasta în cadrul mișcării evanghelice. Aici avem un creștinism teoretic în care ești chemat să cunoști niște lucruri și să le crezi, și cu aceasta ți se garantează că ești mântuit și că te duci în cer când mori. Până atunci trăiești singur, gol pe din lăuntru. Acesta este un creștinism evanghelic totalmente nemistic.

Pe de altă parte avem un creștinism al relatiei personale reale, obiective, vii cu Dumnezeu în care ești locuit realmente de Domnul Isus și de Duhul Sfânt și în care trăiești în bucuria vibrantă a părtășiei cu Dumnezeu.

Fiindcă eu cred în acest contact direct cu Dumnezeu, sunt obligat să accept că acest fel de credință se numește misticism, căruia eu îi spun misticism de tip biblic. Eu nu mă sperii și nu mă rușinez de numele acesta.

Concluzie

Timotei Pop, în cartea lui, pledează pentru creștinismul teoretic, sec, gol de orice relație personală cu Dumnezeu. El îl numește creștinism autentic.

Eu am prezentat, conform Noului Testament, un creștinism al trăirii în unire vie, reală cu Domnul Isus și sub călăuzirea efectivă a Duhului Sfânt. Fiindcă acest creștinism este unul al contactului și al părtășiei directe cu Dumnezeu, el poate fi numit creștinism mistic. Eu zic că acesta este creștinismul autentic!

Cartea lui Timotei Pop m-a obligat să definesc mai clar acest creștinism evanghelic. Acum cititorul poate să vadă mai clar diferențele dintre cele două forme de creștinism evanghelic și poate să aleagă pe care să-l creadă și să-l trăiască.

Un exemplu recent:

Pentru a-l ajuta pe cititor în această alegere, voi arăta un interesant fenomen care se întâmplă în America, în Convenția Baptistă de Sud (17 milioane de membri!). Aici predomina ideea că Domnul Isus este în cer, că Duhul Sfânt nu mai vorbește nimănui astăzi și că relația noastră cu Dumnezeu se face numai prin intermediul Scripturii. Iată însă că în anul 1990 a apărut o carte de lecții pentru grupurile mici întitulată Experiencing God, de Henry Blackaby (Experiența cu Dumnezeu, tradusă de SMR si distribuită în Biserici de Uniunea Baptistă din România in anul 2000). Cartea a stârnit un interes imens și a căpătat o popularitate cu totul neobișnuită.

Ideea de bază a cărții este că Dumnezeu este activ și astăzi și că El ne invită pe noi oamenii la o relație continuă de dragoste cu El, relație care este reală și personală și că Duhul Sfânt vorbește oamenilor și astăzi. Cartea a devenit rapid studiul grupurior de-a lungul și de-a latul Americii. Apoi în întreaga lume. Un pastor scrie: ”Experiența cu Dumnezeu a revoluționat Biserica mea. Noi ne desfășuram activitatea punând accent pe clădiri, pe bugete, pe planificări de lungă durată – dar nu-L întrebam pe Dumnezeu unde ne invită El să mergem.”

Afirmația care a șocat cel mai mult a fost că Dumnezeu vorbește și astăzi. Ca să răspundă criticilor vehemente care i s-au adus pe această temă, Henry Blackaby împreună cu fiul său Richard, au scris o nouă carte întitulată, Hearing God’s Voice (Auzind Vocea lui Dumnezeu).

În prefața la această a doua carte, cei doi autori arată și reacțiile pozitive, dar și criticile care i s-au adus primei cărți, critici foarte asemănătoare cu unele dintre criticile pe care mi le aduce mie Timotei Pop. De aceea redau aici un citat mai lung din această prefață:

”Când cartea Experiencing God a fost publicată, foamea pe care a scos-o ea la iveală în credincioși a fost uimitoare. Creștinii din lumea întreagă și-au arătat dorința să cunoască și să aibă experiența cu Persoana despre care ei pretindeau că este cea mai importantă în viețile lor.

”Nimeni nu s-a așteptat ca Experiencing God să fie atât de larg îmbrățișată. Era doar un mic studiu conceput ca să-i reorienteze pe oameni către Dumnezeu. Era bazată pe experiența noastră de a fi umblat cu Dumnezeu dealungul anilor și pe lucrurile pe care le-am înțeles noi despre caracterul Lui și despre metodele Lui. Peste tot oamenii ne spuneau: ”Eu știam în capul meu multe dintre cele ce ne-ați învățat voi. Dar eu n-am experimentat personal acele adevăruri. Experiencing God m-a ajutat să-L cunosc realmente pe Dumnezeu.” Și noi am fost luați prin surprindere. Inima cărții este adevărul simplu că Dumnezeu este o Persoană care se relaționează cu oamenii prin faptul că le vorbește și-i călăuzește în voia Lui.

”Desigur, cartea are și detractori (atacatori). Unii critici susțin că premiza de la care pleacă Experiencing God este falsă. Ei argumentează că Dumnezeu nu le mai vorbește oamenilor astăzi. Afirmația aceasta nu face altceva decât să arate faptul că în propria lor viață cerul tace, dar ceea ce zic ei contrazice tot ce zice Scriptura.

”Experiencing God a fost criticată pentru că afirmă că creștinii se pot relaționa cu Dumnezeu într-un mod personal și intim. Unii se opun învățăturii date în Experiencing God pe baza faptului că oamenii nu au dreptul să pretindă o relație atât de apropiată și strânsă cu Dumnezeu. Noi suntem de acord: Nu este un drept. Este un privilegiu – un dar al lui Dumnezeu.

”Alți critici își exprimă reacția cutremurată față de excesele unor oameni care pretind că urmează învățăturile din Experiencing God, dar care de fapt le încalcă. În acest caz și oamenii aceștia și precum și criticii noștri arată că de fapt nu au înțeles și nu cunosc cu adevărat învățătura data în Experiencing God.”

Vedem și din exemplul acesta că atunci când se propovăduiește un creștinism viu, în care se arată cum se trăiește practic în relație personală și intimă cu Dumnezeu, reacția este furibundă din partea celor care vor numai un creștinism teoretic, în care oamenii sunt învățați numai ce să creadă și nu și ceea ce trebuie să trăiască.

Alte acuzații pe care mi le aduce Timotei Pop:

Am fost șocat să citesc că Timotei Pop mă acuză că vreau să-i duc pe oameni la ortodoxie. Aceasta după ce am publicat în 2009 o carte întreagă în care scriu despre ortodoxie următoarele:

”În concluzie, ce putem spune despre ortodoxie? Mergând înapoi la origini, putem spune că ortodoxia este rezultatul punerii în practică a ideii lui Grigore Taumaturgul că religia păgână poate fi absorbită în creștinism, prin simpla schimbare a numelui zeităților la care ne inchinăm…

De la religia relației personale directe cu Dumnezeu s-a produs o alunecare treptată spre ritualuri și spre ritualism… Cu alte cuvinte, putem spune că de la înălțimea divină a relației personale cu Dumnezeu s-a căzut în abisul ritualurilor păgâne. Așa dar, ortodoxia este căderea din creștinism în păgânism.” (Căderea în Ritual, Editura Cartea Creștină, Oradea, 2009, pag. 221-222)

Timotei Pop știe că am scris aceste lucruri despre ortodoxie și totuși el mă acuză că vreau să-i duc pe credincioșii evanghelici la această religie.

Vă las să trageți singuri concluziile.

Problema credinței în ”îndumnezeire”:

Ortodoxia română afirmă că dogma distinctivă a religiei ortodoxe este credința în îndumnezeirea omului. Cel mai mare teolog ortodox român a fost Dumitru Stăniloaie (1903-1993). El are mai multe cărți despre îndumnezeire, dar stilul lui este extrem de greoi, uneori chiar neinteligibil.

Când eram Rector la Institutul Biblic din Oradea (azi Universitatea Emanuel), l-am îndrumat pe unul dintre profesorii mei mai tineri, Emil Bartoș, să-și aleagă ca teză de doctorat teologia ortodoxă a îndumnezeirii. I-am spus că noi baptiștii români, trăind într-un mediu ortodox, trebuie să cunoaștem doctrina distinctivă a ortodoxiei, ca să știm cum să o combatem. El a studiat puțin tema și apoi a decis să-și facă din ea teza de doctorat. Am luat legătura cu Dr. Paul Fiddes, Rectorul Colegiului Baptist din Oxford (Regent’s Park College), care mi-a fost coleg de clasă acolo la Oxford și l-am rugat să-l primească la el în Colegiu pe Emil Bartoș pentru a-și face acolo doctoratul. Paul Fiddes l-a primit și a aranjat ca profesorul care să-i conducă cercetarea, să fie unul care a studiat în Grecia și acolo a trecut la ortodoxie, apoi a devenit profesor la Oxford, într-un Colegiu anglican.

Emil Bartoș a făcut o teză de doctorat strălucită, în care explică pe larg tot istoricul și tot conținutul teologiei ortodoxe a îndumnezeirii, așa cum o expune Dumitru Stăniloaie.

Cartea aceasta a devenit un bun instrument de studiu pentru toți cei ce vor să cunoască această doctrină. După ce și-a publicat această carte, l-am întrebat pe Emil Bartoș dacă nu cumva studiul acesta l-a făcut și pe el ortodox. A reacționat rapid și mi-a zis: ”Nu! Dimpotrivă, acum știu mai bine de ce nu sunt ortodox, ci baptist!” De fapt, în încheierea cărții el arată care sunt rațiunile pentru care protestanții resping această doctrină.

Poziția mea personală în problema îndumnezeirii:

În introducere la cartea lui, Timotei Pop își amintește de timpul când am ținut cursul de viață spirituală la Portland, înainte de a mă muta în orașul acesta. El relatează o discuție pe care a avut-o cu mine la terminarea cursului când m-a acuzat că eu sunt partizan al mișcării ”New Age” și că eu propag învățătura despre îndumnezeirea omului. El nu redă corect răspunsul meu. Voi reda în continuare ce am spus atunci și ce spun de atunci încoace pe această temă.

Când Domnul Isus a afirmat : ”Eu sunt Fiul lui Dumnezeu,” iudeii au tras concluzia logică: Dacă zici că ești Fiul lui Dumnezeu, înseamnă că Tu care ești om Te faci Dumnezeu. Este foarte interesant să vedem cum se apără Domnul Isus. El citează Psalmul 82 și le zice iudeilor: ”Nu este scris în Legea voastră:”Eu am zis: ”Sunteti dumnezei?” Dacă Legea a numit ”dumnezei” pe aceia cărora le-a vorbit Cuvântul lui Dumnezeu – și Scriptura nu poate fi desființată – cum ziceți voi că hulesc, Eu, pe care Tatăl M-a sfințit și M-a trimis în lume? Si aceasta pentru că am zis : ”Sunt Fiul lui Dumnezeu!” (Ioan 10:34-36).

Să ne uităm la textul din Psalmul 82. Dumnezeu se adresează judecătorilor din Israel și-i mustră că judecă strâmb și nu fac dreptate. Fiindcă ei sunt judecători, au cea mai mare autoritate, o autoritate ca a Judecătorului Suprem. De aceea, Dumnezeu le spune: ”Eu am zis: ”Sunteți dumnezei, toți sunteți fii ai Celui Prea Inalt.” Însă veți muri ca niște oameni.” (Psalmul 82:6-7).

Domnul Isus citează această Scriptură ca să-Și apere afirmația că este Fiul lui Dumnezeu, și deci este Dumnezeu. El nu avea nevoie de apărare dar a folosit totuși această Scriptură ca să le arate că are bază scripturală pentru ceea ce zice. Noi nu trebuie să ne oprim la textul din Psalmul 82 și la modul în care îl folosește Domnul Isus în propria Lui apărare, ci să ne uităm în continuare la ce mai spune Domnul Isus. Mai târziu în Evanghelia dupa Ioan, Domnul Isus îi numește pe ucenici ”frații Mei” (Ioan 20:17), dar cu toate acestea, nicăieri Domnul Isus nu-i numește ”dumnezei” și nici apostolii nu folosesc această terminologie. Prin urmare, noi credem tot ce ne învață Noul Testament, anume, că suntem născuți din Dumnezeu, că Domnului Isus ”nu-I este rușine să ne numească frați” (Evrei 2:11), dar noi nu trecem peste ce este scris, și nu vorbim despre noi înșine cu cuvinte care nu sunt în Sfânta Scriptură. Fiindcă Noul Testament nu o face, nici noi nu ne numim ”dumnezei” și nu acceptăm învățătura despre îndumnezeire a Bisericii orotodoxe. Considerăm că aceasta este o trecere peste ce este scris! Eu cred că mi-am definit clar poziția în această problemă.

În încheiere, ce-aș putea face mai ilustrativ decât să dau câteva fragmente din ”Umblarea cu Dumnezeu” în care descriu relația de dragoste dintre Dumnezeu și aleșii Lui. Pentru mine, când intrăm în aceste citate este ca și când intrăm în ”sfânta sfintelor”, căci aici vă arăt și crezul meu și sufletul meu:

”Dumnezeu ne-a făcut persoane cu care să fie Prieten și Soț, persoane cu care să comunice, fii cu care să trăiască în iubire. Dumnezeu vrea să-ți dezvolte persoana, să te învețe să gândești ca El, să I te dăruiești Lui, dar să rămâi persoană; să intri în relația aceasta de dragoste cu El, dar totdeauna să rămâi persoană. El îți respectă persoana și vrea să-ți înalțe, să-ți desăvârșească persoana, pentru că El vrea persoane cu care să intre în intimitate și în comuniune. Iată de ce noi nu putem accepta ideea contopirii cu Dumnezeu, a dispariției în Dumnezeu.

”Veniți să ne uităm la câteva texte care ne prezintă oferta de dragoste a lui Dumnezeu. Încep cu textul cel mai zguduitor: ”Plăcerea Mea este în ea…, căci Domnul Își pune plăcerea în tine… Și cum se bucură mirele de mireasa lui, așa Se va bucura Dumnezeul tău de tine” (Isaia 62: 4-5). Dumnezeu te iubește mai mult decât orice mire care își iubește mireasa și-ți spune: ”Mi-am făcut din tine plăcerea Mea și Eu te doresc. Mă uit la tine cu atâta drag și mă bucur de tine, cum se bucură un mire de mireasa lui.” Așa spune Dumnezeu despre tine, cel mai modest de aici, cel mai puțin arătos de aici, cel mai puțin dăruit de aici. Ție-ți spune Dumnezeu aceste cuvinte. Personalizează aceste cuvinte cum nu ai personalizat niciodată Cuvântul lui Dumnezeu, pentru că așa-ți vorbește cea mai frumoasă Ființă din Univers.

”Cântarea Cântărilor lui Solomon este recunoscută ca cel mai frumos poem de dragoste scris vreodată. Și consideră că poemul acesta de dragoste reprezintă relația de dragoste pe care Dumnezeu ne-o propune nouă, iar rezumatul acestei Cântări este cuprins în cuvintele acestea: ”Eu sunt a iubitului meu, și el mă dorește pe mine” (Cânt. cânt. 7:10). Eu sunt a Iubitului meu, Dumnezeu și Iubitul meu, Dumnezeu, mă dorește pe mine. Efectiv, realmente, El te dorește, dar nu te obligă. El te dorește și-ți dorește dragostea. Așa de mult dorește să-I vezi frumusețea, să te îndrăgostești de El și să-I zici: ”Nu mai pot de dragoste pentru Dumnezeu! Mă topesc de dragoste pentru Dumnezeu. Îl iubesc pe Dumnezeu cu toată ființa mea. Eu sunt a Iubitului meu, Dumnezeu, și Iubitul meu, Dumnezeu, mă dorește pe mine!” Personalizați aceste cuvinte, mai ales aceia care ziceți: ”Pe mine nu mă dorește nimeni. Pe mine nu mă bagă în seamă nimeni. Pe mine nu mă vrea nimeni.” Nu-i adevărat! Cea mai frumoasă Ființă din Univers vede în tine comori extraordinare și, efectiv, realmente, tânjește după tine. Nu mai poate de dor după tine și zice: ”Cum aș putea să fac să Mă cunoști, să Mi te deschizi și să vii în această relație de dragoste, cea mai împlinitoare relație care poate să existe?” Aceasta ți-o propune Dumnezeu.

”În Psalmul 27, David spune lucrul acesta: ” Inima îmi spune din partea Ta: ”Caută Fața Mea”. În Biblie, ”Fața Mea” înseamnă ”prezența Mea”. Când prezența lui Dumnezeu devine reală, cu adevărat știu: ”E aici! Și e în mine! Și suntem una!” Asta înseamnă că am găsit Fața lui Dumnezeu. Inima mea aspiră după ceva. Inima mea dorește cea mai împlinitoare iubire care poate să existe. Inima mea aspiră după Persoana cea mai frumoasă din lume. Inima mea îmi spune, îmi șoptește și eu am descoperit că de fapt îmi șoptește din partea Ta. Tu îmi șoptești: ”Caută-Mi prezența! Fă să devin real pentru tine!” Și eu pornesc la acțiune. Eu caut Fața Ta. Nu mi-o ascunde! Fă-mi-Te real!”….

”Dumnezeu dorește să-L caut nu pentru palatele Lui, nu pentru că-mi va da măreție, nu pentru că mă poate face bogat, nu pentru că dacă-L am pe El de partea mea, pot face ce vreau. Nu! Dumnezeu vrea să-L caut de dragul Lui, de dragul Persoanei Lui. Înțelegi? Când vei învăța să te duci la întâlnire cu Dumnezeu pentru că ți-e drag Dumnezeu și pentru că abia aștepți să mai ai o întâlnire de dragoste cu El? Iată dorința lui Dumnezeu! Iată adevărata relație cu Dumnezeu: Să descoperi frumusețea Lui și să existe în tine dorința după El și dorul după El și să poți zice: ”În întâlnirile acestea cu Dumnezeu găsesc atâta bucurie, găsesc atâta fericire cât nu găsesc nicăieri în altă parte.” Relația adevărată cu Dumnezeu e o relație care dă bucurie, care dă plăcere, care dă fericire. Dar numai cu această condiție: relația ta să fie de dragul Persoanei. I-ai captat frumusețea și-L dorești cum nu dorești nimic altceva din lumea asta. Iată după ce tânjește Dumnezeu!

”De fapt, toate acestea sunt spuse în cele ce Domnul Isus a numit cea mai mare poruncă dintre toate poruncile pe care le-a dat Dumnezeu. Porunca aceasta de fapt trădează dorința cea mai mare a lui Dumnezeu. Aș zice că nu-i poruncă. E dorință, e tânjirea Ființei lui Dumnezeu ca să-L iubesc pe Domnul, Dumnezeul meu, cu toată inima mea, cu tot sufletul meu, cu toată puterea mea și cu tot cugetul meu, adică cu toată mintea mea. Cu tot ce este în tine, toate facultățile tale să fie captivate de frumusețea lui Dumnezeu și să zici: ”Nu mai pot de drag pentru El! Nu mai pot de drag! Mi se topește ființa de drag!” Cea mai mare poruncă? Cea mai mare dorință a inimii lui Dumnezeu.

”Iată răspunsul lui David: ”Te iubesc din inimă, Doamne, tăria mea” (Psalm 18:1) Câți dintre noi vor putea răspunde așa?”….

”Profetul Țefania, unul dintre cei mai obscuri și mai necunoscuți profeți, este omul pe care Dumnezeu îl folosește ca să Se exprime și să ne spună cum ne porivește El: ”Domnul, Dumnezeul tău… se va bucura de tine cu mare bucurie, va tăcea în dragostea Lui, și nu va mai putea de veselie pentru tine” (Țefania 3:17). Așa se uită Dumnezeu la tine întotdeauna, tot timpul. Așa se uită Dumnezeu la tine, pentru că El nu te vede așa cum ești tu acum. El te vede cum vei fi când El te va fi terminat. El te vede așa cum te va face El în final. Gândește-te că celei mai frumoase Ființe din Univers îi piere graiul când Se uită la tine. Tace, și nu mai poate de bucurie și nu mai are cuvinte cât de drag Îi este de tine.” (Fragmente de la paginile 127-132)

Acesta este Dumnezeul pe care L-am descoperit pe paginite Sfintei Scripturi și care mi S-a revelat în relația Lui personală, intimă, inexprimabil de dulce cu mine și acest fel de relație cu Dumnezeu vreau să-i învăț și pe alții.

Acum mă puteți judeca și puteți pronunța sentința!

---

‹ Cu sania la vale in plina vara

Studii de vara ›

---

Categories: Studiu biblic

Related Articles

• ÎNVIEREA LUI HRISTOS O GARANTEAZĂ PE A NOASTRĂ
• Un studiu de anatomie spirituală
• John Piper – How to Ask Forgiveness
• Ascultarea lui Avraam – Ușor de spus, greu de făcut