Românii nu sunt creștini de 2000 de ani !

Creştinismul a dispărut odată cu retragerea romană

 4 iulie 2012, 21:47 |  Autor: Ilarion Ţiu | 250 afişări

Ion Motzoi-Chicideanu susţine că dovezile arheologice nu sunt suficiente pentru a dovedi continuitatea creştinismului în România

Arheologul Ion Motzoi-Chicideanu explică pentru „Adevărul“ de ce nu putem vorbi despre creştinism pe teritoriul actual al României în primele secole după Hristos.

Tradiţia Bisericii Ortodoxe Române susţine că, pe teritoriul ţării noastre, creştinismul s-a propagat prin străduinţa Sfântului Apostol Andrei. În timpul misionariatului în Dobrogea, apostolul Andrei ar fi hirotonit preoţi şi episcopi. La rândul lor, aceia au uns alţi preoţi şi alţi episcopi.

Totuşi, sursele arheologice şi epigrafice infirmă această ipoteză. Pentru a lămuri problema credinţei în primele secole după Hristos pe teritoriul României, am discutat cu arheologul Ion Motzoi-Chicideanu. Având o experienţă de peste trei decenii pe teren, Domnia Sa a cercetat nenumărate complexuri funerare, între care şi morminte creştine timpurii sau medievale.

Domnule profesor, cum a apărut creştinismul pe actualul teritoriu al României?

Pentru România, problema creştinismului este foarte complicată. Creştinismul a apărut la noi la fel ca în restul Imperiului Roman, cu precădere în mediul citadin, în oraşe. Tocmai de aceea, cei opuşi creştinilor erau păgânii, adică locuitorii satelor. În latină la sat se zicea „pagus”. Creştinii, care trăiau în mediul citadin, nu prea erau legaţi de populaţia autohtonă. Fuseseră aduşi din afara provinciei Dacia, pentru a asigura sistemul socio-politic roman. Erau străini şi au creat aici comunităţi creştine.

Prezenţa Imperiului Roman pe teritoriul României de astăzi a fost de scurtă durată (106-275 d. Hr.). Despre ce mediu citadin vorbim atunci după retragere?

Într-adevăr, vorbim despre o chestiune foarte importantă, pentru că viaţa citadină pe teritoriul fostei Dacii după retragerea romană dispare. Rămân doar oraşele din Dobrogea, unde încă exista autoritate romană.

Însă până la retragerea romană avem prezenţe creştine în viaţa citadină din Dacia?

Nu prea.

Dobrogea a rămas în Imperiu şi după retragerea romană. Cum s-a dezvoltat creştinismul în această regiune?

În Dobrogea se găsesc mărturii arheologice care atestă prezenţa creştinilor. Însă aceştia vin încetul cu încetul, se constată o dinamică a lor în timp. Care arată că n-au venit grămadă, ci treptat. S-au constituit în comunităţi, există o seamă de descoperiri care atestă fenomenul. Însă, după părerea mea, descoperirile acestea sunt interpretate cu prea mult entuziasm. Pentru că săpăturile n-au fost făcute de arheologii care studiază, ci de cei care ştiu dinainte ce vor descoperi. În arheologie nu trebuie să umbli cu naţionalisme, cu politică. Pentru că astea nu fac altceva decât să deterioreze grav adevărul istoric.

Cine ar avea interes să interpreteze eronat descoperirile arheologice despre creştini?

Concluziile arheologice „periate” fac bani grei. Nu neapărat bani pe care să-i numeri în mână. Cel care se foloseşte de aceste concluzii „senzaţionale” se adresează unei populaţii largi, a cărei grad de educaţie e scăzut şi care crede ce se zice. De pe urma concluziilor, a descoperirilor reclamate ca „senzaţionale”, se câştigă prestigiu, plus alte beneficii. Dar nu ar trebui să lăsăm deoparte şi faptul că aceste concluzii senzaţionale răspund în bună măsură unei anume crize de identitate… De aici şi până la interesul politic nu e departe. Să ne gândim la pretenţiile bisericii pravoslavnice ruseşti împletite cu interesele imperiale ale Rusiei ţariste, care încep să apară şi azi…

Mormântul martirilor creştini de la Niculiţel (judeţul Tulcea), descoperit în timpul unor săpături arheologice în anul 1971

În teritoriile rămase în afara Imperiului Roman, ce s-a întâmplat cu comunităţile de creştini după retragere?

Creştinii din Dacia romană, orăşeni fiind, au plecat şi ei odată cu armata, cu administraţia romană. Un cercetător german de la Berlin, pe nume Uwe Fiedler, pe baza studierii directe a descoperirilor arheologice din România şi din Bulgaria, a discutat comportamentul funerar al comunităţilor de la Dunărea Inferioară, atingând şi problema identificării complexurilor funerare creştine într-o vreme când, la nord de Dunăre, erau prezenţi slavii. Lucrarea se intitulează „Studii asupra înmormântărilor din secolele VI-IX la Dunărea de Jos”, apărută în 1992 la Bonn. Autorul a analizat mai multe cimitire de incineraţie sau birituale din România.  O atenţie anume a fost acordată şi cimitirului slav de la Sărata Monteoru, datat în sec. VI-VII. Numărând 1.536 de morminte este, deocamdată, cel mai mare cimitir slav timpuriu din Europa de Sud-Est. Uwe Fiedler arată că, după ritualul funerar, nu prea e vorba de creştini.

După concluziile istoricului german, când încep să apară morminte creştine la nord de Dunăre?

Abia către sfârşitul secolului al IX-lea. Datele din aceste cimitire aparţin culturii Dridu, socotită de istoria oficială a fi protoromânească. Discutabil, deoarece sunt cimitire slave târzii, cu o influenţă foarte mare dinspre Bulgaria.

Dar ce s-a întâmplat până în secolul al IX-lea cu creştinii de la nord de Dunăre?

După retragerea romană nu mai avem prezenţă creştină la nord de Dunăre. În fosta provincie Dacia vin succesiv populaţii migratoare, care aveau alte credinţe. Avem atestată o cultură materială foarte prezentă pe teritoriul României, Sântana de Mureş – Cerneahov. Acest grup cultural a ocupat o arie foarte largă şi este bine cunoscută, nu doar în studiile de la noi din ţară. Putem concluziona astfel că avem o cultură care le-a aparţinut vizigoţilor, un neam germanic. Care vizigoţi au fost împinşi de alte populaţii aici – de avari, de huni. După vizigoţi au venit ostrogoţii, germanici şi ei. După aceea mai vin şi alte populaţii -hunii, spre exemplu. Însă cea mai cumplită a fost invazia slavă. Nu doar pentru că a fost de lungă durată, cât prin violenţa ei. Slavii au ajuns până în Peloponez. Cu probleme mari, încât împăraţii bizantini au trebuit să facă eforturi militare considerabile ca să-i oprească. Lucrurile au dus până acolo încât astăzi putem spune cu destulă uşurinţă că unul dintre elementele de bază ale fondului etnic din Grecia sunt slavii. De fapt, limba actuală care se vorbeşte în Grecia, „demotiki”, nu are nicio legătură cu greaca veche.

Aceste populaţii migratoare ce credinţe aveau?

Animişti în linii mari. Hunii, de pildă, erau animişti.

Prin ce se caracterizau animiştii?

Credeau în tot felul de spirite reprezentate nu prin înfăţişări umane, asta ca să nu complicăm discuţia. Aveau un sistem de spirite/divinităţi cu care erau în târguieli continue. În întreaga Siberie se vorbeşte de şamanism, o formă tipică de animism. Pentru populaţiile cu astfel de credinţe specifică era o dualitate între şeful religios, şamanul, şi conducătorul războinic. Şamanul (termenul provine dintr-o limbă a unor comunităţi din Siberia) presta anumite servicii religioase – adică intra în transă (stare religios-extatică, cum spune Mircea Eliade) şi, pe această cale, contacta acele spirite, comunicând apoi celor din jur care era voia spiritelor. Deseori se ocupau şi cu vindecarea unor boli/suferinţe. Ceea ce le spunea el celor din jur avea pecetea spiritului/divinităţii cu pricina. Ca atare, comunitatea îi respecta spusele. Oamenii au învăţat să respecte aceste lucruri şi să le păstreze ca o condiţie pentru solidaritatea intracomunitară şi securitatea extracomunitară. Sistemul acesta se găseşte, de pildă, la ameroindieni, în toată Siberia, în anume zone din Africa, din plin în America de Sud sau la aborigenii din Australia etc. Aceşti şamani ocupau o poziţie extraordinar de importantă. Cu­rios este faptul că, de obicei, erau săraci. În realitate însă erau bogaţi. De ce? Pentru că puteau să vândă sau să împrumute anumite procedee magice, trucuri. Apoi primeau în baza acestora unele beneficii. N-aveau nevoie de nimic, nici nu găteau pentru că li se aducea mâncarea.

Germanicii tot animişti erau?

E greu să le spunem animişti, mai degrabă pantheişti. Ei aveau un sistem de divinităţi, cu reprezentări umane, care s-a păstrat în zonele nordice, mai ales. Cu un zeu principal Odin, locuind într-o zonă cu totul sacră Walhala, urmat de ajutoarele sale etc. Credinţa germanicilor s-a consolidat cu timpul, iar astăzi o cunoaştem cel mai bine de la populaţiile scandinave, mai ales de la vikingi, prin intermediul cunoscutelor „saga”. Dar nu trebuie ignorat fenomenul de sincretism religios, adică de amestecul/împrumutul de mituri, divinităţi etc. Lucu dovedit şi pentru religia creştină.

“Creştinii care trăiau în mediul citadin nu prea erau legaţi de populaţia autohtonă. Fuseseră aduşi din afara provinciei Dacia.”
Ion Motzoi-Chicideanu arheolog

Continuitatea creştinismului, explicată prin speculaţii 

Istoricii teologi acceptă şi ei faptul că în România creştinismului timpuriu îi lipsesc confirmările arheologice (Pr. prof. Mircea Păcurariu, „Istoria Bisericii Ortodoxe Române”, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2006). În lucrarea amintită, profesorul Păcurariu susţine că Dacia romană a avut un puternic element creştin, care s-a datorat mai multor factori.

În primul rând, credinţa în Hristos a fost adusă de colonişti. Aceştia au preferat să se refugieze la marginea Imperiului, în Dacia, pentru a scăpa de persecuţii. Un alt val de creştini l-au reprezentat soldaţii din legiunile cantonate la nord de Dunăre. La fel de importanţi pentru creştinarea Daciei ar fi fost şi sclavii, negustorii sau captivii care au ajuns aici după cucerirea regatului lui Decebal. Retragerea romanilor de la nord de Dunăre nu ar fi afectat creştinismul zonei, ci dimpotrivă, l-ar fi favorizat, susţine teologul. Scăpaţi de autoritatea Imperiului, creştinii ar fi putut activa în voie, odată ce asupra lor nu mai plana pericolul persecuţiilor dictate de împăraţi. Astfel au putut răspândi credinţa în Hristos pe tot teritoriul României de astăzi.

Creştinare târzie

Dacia după romani n-a fost un teritoriu avid de creştinism, aşa cum susţin istoricii teologi. Era un spaţiu nesigur, în care pericolele provocate de migratori bântuiau la tot pasul. Creştinii, locuind doar la oraşe, au plecat odată cu armata la sud de Dunăre.

Chiar şi în Dobrogea, mărturiile creştine sunt sporadice. Ar fi trebuit să avem cazuri de martiri încă din primele secole după Hristos, deoarece teritoriul era sub dominaţie romană. Împăraţii de la Roma au dus adevărate campanii de reprimare a creştinilor, soldate cu sacrificii ale mărturisitorilor Domnului. Însă abia în secolul al IV-lea apar cazuri de martiri în Dobrogea.

Cel mai însemnat sacrificiu al creştinilor pe teritoriul Dobrogei este atestat la Niculiţel (jud. Tulcea), unde s-a descoperit un mormânt etajat în anul 1971. Pereţii criptei păstrează scrise numele a patru martiri creştini de origine tracă – Zoticos, Attalos, Kamasis şi Filippos. Cel mai probabil, aceştia au fost victimele persecuţiilor anticreştine din localitatea Noviodunum (Isaccea, jud. Tulcea de astăzi). Peste doi ani, în 1973, sub mormântul celor patru martiri a fost descoperită o altă criptă, în care se aflau moaştele unor creştini martirizaţi prin ardere în timpul persecuţiilor de la sfârşitul secolului al III-lea şi începutul celui de-al IV-lea.

(preluat de aici)

About barzilaiendan

evreu crestin roman american
This entry was posted in Articole de interes general. Bookmark the permalink.

2 Responses to Românii nu sunt creștini de 2000 de ani !

  1. Mai urmeaza ” Dacia re-vivere ” si avem tot tacamul de schimbare a istoriei unui neam , numai asa pentru ca unii – FARA DOVEZI AUTENTICE OFICIALIZATE , doar cu ” parole ” – vor sa fie mai interesanti.

  2. fain articol.il sharuim

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s