Arhivele regale – 22. Soarta celor ce nu mai nădăjduiesc în Domnul – 2 Regi 6:24 – 7:20

Pedeapsa ar trebui să fie un timp de îndreptare, nu de împietrire. În relația cu Dumnezeu, ar trebui să ne dăm seama că singurul care ne poate scoate din toate necazurile, mai ales din acelea trimise chiar de El, este Dumnezeu. Asta ar trebui să ne deschidă ochii să vedem că avem de a face cu Cel Atotputernic și să ne prăbușească în izbăvitoarea pocăință. Cine zăbovește să o facă se străpunge singur cu o sumedenie de rele, iar dacă persistă să o facă va sfârși în moarte și rușine.

Acestea sunt concluziile la care vom ajunge după ce vom privi cu atenție la ce s-a întâmplat cu împăratul lui Israel și cu unul dintre cei mai de vază slujitori ai lui.

„Cum e turcu și pistolu“ spune vechea zicală și așa s-a întâmplat și cu acești doi oameni. Împăratul lui Israel a spus:

„Iată, răul acesta vine dela Domnul; ce mai am de nădăjduit dela Domnul?“ (2 Regi 6:33b).

Iar călărețul pe brațul căruia se rezema împăratul a răspuns omului lui Dumnezeu:

„Chiar dacă ar face Domnul ferestre în cer, cum s-ar putea întâmpla un asemenea lucru?“ (2 Regi 7:2a).

Împăratul a fost convins că Dumnezeu nu vrea. Slujitorul lui a dus până la capăt raționamentul greșit la convingerea că Dumnezeu nu poate. Amândoi și-au primit lecția care le trebuia.

Aceste cuvinte au fost rostite într-o vreme în care Dumnezeu îl trimisese iar pe Ben-Hadad, împăratul Siriei să-i chinuiască pe evrei, ca pe o nuia menită să le îndrepte purtarea și să-i întoarcă înapoi la El:

„După aceea, Ben-Haded, împăratul Siriei, strângându-şi toată oştirea, s-a suit şi a împresurat Samaria. În Samaria a fost o mare foamete, şi atât de mult au strâmtorat-o încât un cap de măgar preţuia optzeci de sicli de argint, şi un sfert de cab de găinaţ de porumbel cinci sicli de argint. Şi pe când trecea împăratul pe zid, o femeie i-a strigat: ,,Scapă-mă, împărate, domnul meu!” El a răspuns: ,,Dacă nu te scapă Domnul, cu ce să te scap eu? Cu venitul ariei sau al teascului?“ (2 Regi 6:24-27).

Criza femeii dă pe față criza împăratului. Necazul ei scoate la iveală necazul lui. Poporul ajunsese să mănânce cap de măgar, unul din animalele considerate necurate în Lege (Lev. 11:2-7). Neputința ei declarată declanșează propria lui declarație de neputință. Copiii lui Israel păreau cu desăvârșire dați morții:

„Şi împăratul i-a zis: ,,Ce ai?” Ea a răspuns: ,,Femeia aceea mi-a zis: „Dă-mi pe fiul tău să-l mâncăm astăzi, şi mâine vom mânca pe fiul meu.“ Noi am fiert pe fiul meu, şi l-am mâncat. Şi în ziua următoare i-am zis: „Dă pe fiul tău să-l mâncăm.“ Dar ea a ascuns pe fiul ei.” Cum a auzit împăratul cuvintele acestei femei, şi-a rupt hainele, când stătea pe zid. Şi poporul a văzut că pe dinlăuntru avea un sac de păr pe trup. Împăratul a zis: ,,Să mă pedepsească Dumnezeu cu toată asprimea, dacă va rămânea astăzi capul lui Elisei, fiul lui Şafat, pe trupul lui!“ (2 Regi 6:28-31).

Până atunci, suferința femeiii și suferința împăratului fuseseră „în ascuns“. Venise momentul ca ele să devină publice. Femeia a venit să-i vorbească împăratului, iar împăratul și-a rupt hainele și toți au văzut că purta pe dedesupt „un sac de păr“, haina aspră a celor care se pocăiesc „în sac și cenușă“. Este clar că împăratul trăia tragedia unei pocăințe pe jumătate. Nevrând să se facă de râs înaintea poporului, nevrând să capituleze public înaintea lui Dumnezeu, împăratul, „nenumitul“ Ioram, dă concomitent pe față și așa zisa lui pocăință și furia nepocăită de care era cuprins.

Sentința rostită de el este un paradox în termeni, o declarație demențială, o mărturie a confuziei spirituale în care trăia. Probabil că, asemenea lui Ahab care-l considera responsabil pe Ilie de nenorocirea care venise peste Israel, și Ioram îl socotea vinovat pe Elisei pentru seceta cumplită din țară. Totuși, acest „să mă pedepsească Dumnezeu cu toată asprimea, dacă va rămânea astăzi capul lui Elisei, fiul lui Şafat, pe trupul lui!“ conține două jumătăți imposibil de reconciliat. Fraza nu are sens! Ori Ioram se teme cu adevărat de Dumnezeu și atunci se va purta cu toată cinstea față de Elisei, „omul lui Dumnezeu“, ori Ioram este hotărât să-l ucidă pe acest „om al lui Dumnezeu“ ca un semn că a terminat-o cu respectul față de Dumnezeu și vrea să-l reducă la tăcere purtătorul de cuvânt, ambasadorul. Fraza afirmă că Ioram se aștepta la favorul divin doar după excutarea lui Elisei! Ce mare confuzie!

Păcatul nu ne pătează doar inima, ci ne întunecă și mintea. Ioram era departe de a gândi așa cum trebuie. Furia lui, asemenea furiei altor împărați din istorie este manifestarea unei soluții ieftine, dar false: „Când nu-ți place mesajul, ucide-l pe mesager!“ Ioram pretinde public că are un conflict cu Elisei, pe care-l face responsabil de tragedia care venise peste țară. De fapt, conflictul său era cu Iehova, iar poporul ar fi trebuit să afle că vinovat de toată suferința din țară nu era Elisei, ci necredința idolatră și nelegiuită în care dusese Ioram națiunea. Problema aceasta trebuia clarificată repede. Dumnezeu veghea din umbră cu un plan gata făcut și cu o lecție foarte bine pregătită.

Foametea din Samaria, ca și asediul care a cauzat-o, erau fără îndoială parte din pedeapsa dată de Iehova evreilor pentru apostazie (Lev. 26:27-29; Deut. 28:52-53; Ezec. 5:10). Ca reprezentant al lui Dumnezeu, Elisei știa toate acestea și era pregătit pentru cele ce aveau să urmeze:

„Elisei şedea în casă, şi bătrânii şedeau lângă el. Împăratul a trimes pe cineva înainte. Dar înainte ca să ajungă solul, Elisei a zis bătrânilor: ,,Vedeţi că acest fiu de ucigaş trimete pe cineva să-mi ia capul? Ascultaţi! Când va veni solul, închideţi uşa, şi opriţi-l la uşă; nu se aude oare sunetul paşilor stăpânului său în urma lui?” Pe când le vorbea el încă, solul se şi pogorâse la el, şi împăratul a zis: ,,Iată, răul acesta vine dela Domnul; ce mai am de nădăjduit dela Domnul?” (2 Regi 6:32-33).

Capitolul 7 începe cu o scenă cu puternice semnificații alegorice. Împăratul sta rezemat pe brațul unui slujitor de încredere. Îndoiala se sprijinea însă pe necredință. Aceasta se vede clar din reacțiile celor doi la anunțul plin de har al lui Elisei.

Sentința rostită de Elisei cu această ocazie ne-a dat titlul acestui studiu: „Soarta celor ce nu nădăjduiesc în Domnul“:

„Elisei a zis: ,,Ascultaţi cuvântul Domnului! Aşa vorbeşte Domnul: ,,Mâine, la ceasul acesta, se va vinde la poarta Samariei o măsuţă de floare de făină cu un siclu şi două măsuri de orz cu un siclu.” Călăreţul pe braţul căruia se rezema împăratul a răspuns omului lui Dumnezeu: ,,Chiar dacă ar face Domnul ferestre în cer, cum s-ar putea întâmpla un asemenea lucru?” Şi Elisei a zis: ,,Vei vedea cu ochii tăi: dar tu nu vei mânca din ele“ (2 Regi 7:1-2).

Necredința celor doi este scoasă în evidență de o grupă de patru leproși, oameni lipsiți pe drept de orice speranță, care-și fac o socoteală rapidă și ies din inactivitate, descoperind puterea și izbăvirea divină:

„La intrarea porţii erau patru leproşi, cari au zis unul către altul: ,,La ce să şedem aici până vom muri? Dacă ne vom gândi să intrăm în cetate, în cetate este foamete, şi vom muri; şi dacă vom sta aici, deasemenea vom muri. Haidem dar să ne aruncăm în tabăra Sirienilor; dacă ne vor lăsa cu viaţă, vom trăi, iar dacă ne vor omorî, vom muri.” Au plecat dar în amurg, să se ducă în tabăra Sirienilor. Şi când au ajuns la intrarea taberii Sirienilor, iată că nu era nimeni. Domnul făcuse să se audă în tabăra Sirienilor un vuiet de cară şi un vuiet de cai, vuietul unei mari oştiri, şi îşi ziseseră unul către altul: ,,Împăratul lui Israel a tocmit împotriva noastră pe împăraţii Hetiţilor şi pe împăraţii Egiptenilor, ca să vină să lupte împotriva noastră.” Şi s-au sculat şi au luat-o la fugă în amurg. Şi-au lăsat corturile, caii şi măgarii, tabăra aşa cum era şi au fugit ca să-şi scape viaţa. Leproşii, ajungând la intrarea taberii, au pătruns într-un cort, au mâncat şi au băut, au luat din el argint, aur şi haine, şi s-au dus şi le-au ascuns. S-au întors iarăş, au pătruns într-un alt cort şi au luat şi de acolo lucruri pe cari s-au dus şi le-au ascuns“ (2 Regi 7:3-8).

Dumnezeu făcuse încă una din minunile Lui inexplicabile, dăruind sirienilor niște iluzii auditive colective. Înspăimântați de un posibil atac din partea unor mercenari hetiți și egipteni, sirienii au luat-o la fugă. În panica lor, au fugit cu mâinile goale, lăsând în urma lor totul, coturi, mâncare, acareturi. Fără să apeleze la ajutorul celor din Israel, Dumnezeu a pus pe fugă oștirea siriană. Era încă o lecție de atotputernicie pe care Iehova a dat-o unui împărat și unui popor plecat spre necredință.

Pasajul imediat următor a făcut obiectul unor nenumerate predici rostite de-a lungul secolelor. Nenorociții de leproși, obișnuiți să nu-și împărtășească soarta nenorocită cu nimeni, s-au abandonat egoist în jefuirea și ascunderea uriașei prade de război. Conștiința lor și o gândire plină de logică, i-a îndemnat să se teamă de o eventuală pedepsire dacă nu se grăbesc să împărtășească cu ceilalți evrei neașteptata veste bună:

„Apoi, şi-au zis unul altuia: ,,Nu facem bine! Ziua aceasta este o zi de veste bună. Dacă vom tăcea şi dacă vom aştepta până la lumina zilei de mâine, vom fi pedepsiţi. Veniţi acum şi haidem să dăm de ştire casei împăratului“ (2 Regi 7:9).

Blocarea inițială a leproșilor este un simbol pentru tăcerea vinovată a creștinilor care nu se grăbesc să răspândească în jur vestea bună despre uriașa izbăvire pe care ne-a dat-o tuturor Dumnezeu prin ceea ce El însuși și numai El, a făcut la Calvar pentru omenire. Leproșii de atunci s-au dus până la urmă și au dat de știre împăratului. Chiar și atunci, recția a fost indoielnică, pătată de teamă și necredință:

„Au plecat, şi au chemat pe străjerii de la poarta cetăţii, şi le-au spus aşa: ,,Am intrat în tabăra Sirienilor, şi iată că nu este nimeni, nu se aude nici un glas de om; n-am găsit decât cai legaţi şi măgari legaţi, şi corturile aşa cum erau.” Străjerii dela poartă au strigat, şi au trimes vestea aceasta înlăuntrul casei împăratului. Împăratul s-a sculat noaptea, şi a zis slujitorilor săi: ,,Vreau să vă spun ce ne fac Sirienii. Fiindcă ştiu că suntem flămânzi, au părăsit tabăra ca să se ascundă în ogoare, şi şi-au zis: ,,Când vor ieşi din cetate, îi vom prinde vii, şi vom intra în cetate.” Unul din slujitorii împăratului a răspuns: ,,Să se ia cinci din caii cari au mai rămas în cetate, li se va întâmpla doar cum s-a întâmplat la toată mulţimea lui Israel care a mai rămas, toată mulţimea lui Israel care se istoveşte, şi să trimetem să vedem ce se petrece.” Au luat două cară cu caii lor, şi împăratul a trimes nişte soli pe urmele oştirii Sirienilor, zicând: ,,Duceţi-vă şi vedeţi.” S-au dus după ei până la Iordan; şi iată că tot drumul era plin cu haine şi lucruri pe cari le aruncaseră Sirienii în goana lor. Solii
s-au întors, şi au spus împăratului“ (2 Regi 7:10-15).

Îndoiala lor a mai amânat puțin bucuria binecuvântării. Când a venit însă, bucuria aceasta a fost debordantă! Nu însă pentru toți. Scena finală a descătușării subliniază un adevăr spiritual: îndoiala este înfrântă de evidențele puterii divine, dar necredința crasă n-are viitor și nici răsplătire. Ca și în cazul lui Toma din Noul testament, îndoiala este tratabilă, dar necredința este mortală.

„Poporul a ieşit, şi a jăfuit tabăra Sirienilor. Şi s-a vândut o măsură de floare de făină cu un siclu şi două măsuri de orz cu un siclu, după cuvântul Domnului. Împăratul încredinţase paza porţii în mâna călăreţului pe braţul căruia se rezemase atunci. Dar călăreţul acesta a fost călcat în picioare de popor la poartă şi a murit, după cuvântul pe care-l rostise omul lui Dumnezeu, când se pogorâse împăratul la el“ (2 Regi 7:16-17).

Ca să fie sigur că nu trecem mai departe fără să înțelegem acest adevăr, autorul recapitulează „vinovăția“celui călcat în picioare la poarta cetății. Una din cele mai monumentale gafe săvârșite de un predicator care nu se pregătea pentru studiu, ci „improviza“ la amvon a fost să spună: „Uite-l și pe acest al doilea călăreț! N-a învățat nimic din pățania celui dintâi! …“ Toată sala a roșit de rușine. Nu era vorba de un al doilea călăreț, ci doar de o repetare didactică pentru fixarea adevărului principal al lecției spirituale date de Dumnezeu cu această ocazie:

„Omul lui Dumnezeu spusese atunci împăratului: ,,Mâine, la ceasul acesta, se vor vinde la poarta Samariei două măsuri de orz cu un siclu şi o măsura de floare de făină cu un siclu.” Iar călăreţul răspunsese omului lui Dumnezeu: ,,Chiar dacă ar face Domnul ferestre în cer, cum s-ar putea întâmpla un asemenea lucru?” Şi Elisei zisese: ,,Vei vedea cu ochii tăi; dar tu nu vei mânca din ele.” În adevăr aşa i s-a şi întâmplat: a fost călcat în picioare la poartă de popor, şi a murit“ (2 Regi 7:18-20).

Este o lecție puternică și foarte practică. Care sunt limitările pe care le pune necredința ta în calea lucrărilor lui Dumnezeu? Nu te temi că te lipsești singur de marile Lui binecuvântări?

(Înapoi la Cuprins)

About these ads

About barzilaiendan

evreu crestin roman american
This entry was posted in Studiu biblic, Teologice. Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s