It is a “myth” that regularly eating fried foods causes heart attacks, researchers have found, as long as you use olive oil or sunflower oil.

Despite the research the British Heart Foundation warned Britons not to “reach for the frying pan” Photo: Rex Features

By Stephen Adams, Medical Correspondent

They say there is mounting research that it is the type of oil used, and whether or not it has been used before, that really matters.

The latest study, published in the British Medical Journal, found no association between the frequency of fried food consumption in Spain – where olive and sunflower oils are mostly used – and the incidence of serious heart disease.

However, the British Heart Foundation warned (rest of the story)

Christendom is divided into skiers and snow bunnies. That’s right! The skiers obey and they ski and they receive the Holy Spirit and the Holy Spirit makes God gloriously real in their lives, makes the victory in Jesus’ death real in them and they are just bubbling over with God’s life, they are the skiers. The snow bunnies look beautiful, and they are at all the meetings and they are at all the churches and they study, oh boy, do they study! Because they don’t have the Holy Spirit, because they don’t obey, and so there’s an emptiness in their life, but they agree with all the skiing activity, they like it, they like to be around it, they like to be on the slopes, they like the whole atmosphere that’s on the slopes. And they read all the books and they study the kind of gear you should wear.

They never ski themselves.

They just study how to ski. And they wonder why they don’t have the exhilaration of skiing, because they’re always trying to think, “How do I do it, how do I do it? You know it’s funny; I don’t feel the excitement of going down the slopes. Now why, why, why?” And, it’s easy, it’s because they never ski!

They never obey, they never obey. They pretend to ski, they pretend to ski, they maybe slide down a tiny little baby slope, now and again. But they don’t ever commit themselves wholly and completely to the activity.

No, really that’s it.

Radios are so much a part of the driving experience, it seems like cars have always had them. But they didnt. Here’s the story.

SUNDOWN

One evening in 1929 two young men named William Lear and Elmer Wavering drove their girlfriends to a lookout point high above the Mississippi River town of Quincy, Illinois, to watch the sunset. It was a romantic night to be sure, but one of the women observed that it would be even nicer if they could listen to music in the car.

Lear and Wavering liked the idea. Both men had tinkered with radios Lear had served as a radio operator in the U. S. Navy during World War I , and it wasn’t long before they were taking apart a home radio and trying to get it to work in a car. But it wasn’t as easy as it sounds: automobiles have ignition switches, generators, spark plugs, and other electrical equipment that generate noisy static interference, making it nearly impossible to listen to the radio when the engine was running.

SIGNING ON

One by one, Lear and Wavering identified and eliminated each source of electrical interference. When they finally got their radio to work, they took it to a radio convention in Chicago . There they met Paul Galvin, owner of Galvin Manufacturing Corporation. He made a product called a battery eliminator a device that allowed battery-powered radios to run on household AC current. But as more homes were wired for electricity, more radio manufacturers made AC-powered radios. Galvin needed a new product to manufacture. When he met Lear and Wavering at the radio convention, he found it. He believed that mass-produced, affordable car radios had the potential to become a huge business.

Lear and Wavering set up shop in Galvin’s factory, and when they perfected their first radio, they installed it in his Studebaker. Then Galvin went to a local banker to apply for a loan. Thinking it might sweeten the deal, he had his men install a radio in the banker’s Packard. Good idea, but it didn’t work , half an hour after the installation, the banker’s Packard caught on fire. (They didn’t get the loan.) Galvin didn’t give up. He drove his Studebaker nearly 800 miles to Atlantic City to show off the radio at the 1930 Radio Manufacturers Association convention. Too broke to afford a booth, he parked the car outside the convention hall and cranked up the radio so that passingconventioneers could hear it. That idea worked, he got enough orders to put the radio into production.

WHAT’S IN A NAME

That first production model was called the 5T71. Galvin decided he needed to come up with something a little catchier. In those days many companies in the phonograph and radio businesses used the suffix -ola for their names ??? Radiola, Columbiola, and Victrola were three of the biggest. Galvin decided to do the same thing, and since his radio was intended for use in a motor vehicle, he decided to call it the Motorola.

But even with the name change, the radio still had problems: When Motorola went on sale in 1930, it cost about $110 uninstalled, at a time when you could buy a brand-new car for $650, and the country was sliding into the Great Depression. (By that measure, a radio for a new car would cost about $3,000 today.) In 1930 it took two men several days to put in a car radio, the dashboard had to be taken apart so that the receiver and a single speaker could be installed, and the ceiling had to be cut open to install the antenna.  These early radios ran on their own batteries, not on the car battery, so holes had to be cut into the floorboard to accommodate them. The installation manual had eight complete diagrams and 28 pages of instructions.

HIT THE ROAD

Selling complicated car radios that cost 20 percent of the price of a brand-new car wouldn’t have been easy in the best of times, let alone during the Great Depression , Galvin lost money in 1930 and struggled for a couple of years after that. But things picked up in 1933 when Ford began offering Motorola’s pre-installed at the factory. In 1934 they got another boost when Galvin struck a deal with B. F. Goodrich tire company to sell and install them in its chain of tire stores. By then the price of the radio, installation included, had dropped to $55. The Motorola car radio was off and running. (The name of the Company would be officially changed from Galvin Manufacturing to Motorola in 1947.) In  the meantime, Galvin continued to develop new uses for car radios. In 1936, the same year that it introduced push-button tuning, it also introduced the Motorola Police Cruiser, a standard car radio that was factory preset to a single frequency to pick up police roadcasts. In 1940 he developed with the first handheld two-way radio, the Handie-Talkie, for the U. S. Army.

A lot of the communications technologies that we take for granted today were born in Motorola labs in the years that followed World War II. In 1947 they came out with the first television to sell under $200.

In 1956 the company introduced the world’s first pager; in 1969 it supplied the radio and television equipment that was used to televise Neil Armstrong’s first steps on the Moon. In 1973 it invented the world’s first handheld cellular phone. Today Motorola is one of the second-largest cell phone manufacturer in the world. And it all started with the car radio.

WHATEVER HAPPENED TO???.

The two men who installed the first radio in Paul Galvin’s car, Elmer Wavering and William Lear, ended up taking very different paths in life. Wavering stayed with Motorola. In the 1950′s he helped change the automobile experience again when he developed the first automotive alternator, replacing inefficient and unreliable generators. The invention lead to such luxuries as power windows, power seats, and, eventually, air-conditioning.

Lear also continued inventing. He holds more than 150 patents. Remember eight-track tape players? Lear invented that. But what he’s really famous for are his contributions to the field of aviation. He invented radio direction finders for planes, aided in the invention of the autopilot, designed the first fully automatic aircraft landing system, and in 1963 introduced his most famous invention of all, the Lear Jet, the world’s first mass-produced, affordable business jet. (Not bad for a guy who dropped out of school after the eighth grade.)

Trăim într-o societate în care s-a banalizat binecuvântarea. Biblia ne-a învățat: „Binecuvântați și nu blestemați, căci ați fost rânduiți să moșteniți binecuvântarea. Oridecâteori spui cuiva: „Bună dimineața! Bună ziua! Bună seara! Noapte bună! An nou fericit| Casă de piatră!“ rostești fără să iei în seamă o binecuvântare. Obiceiul este străvechi și face parte din cultura țărilor civilizate. Există și celălalt folclor, obișnuit și el din păcate, mai ales la români. Obiceiul înjurăturilor/blesteme … Dar nu despre el vreau eu să vă vorbesc acum.

Binecuvântările din Biblie au fost și sunt mult mai mult decât niște „vorbiri de bine“, de urări pline de bunăvoință. În Sfânta Scriptură, binecuvântările au fost comunicarea unor revelații primite de la Dumnezeu, transmiterea unor destine prestabilite în planul divin.

Iacov cunoștea foarte bine valoarea binecuvântării. Tânjise după ea, trișase pentru ea, mințise pentru ea, se asociase cu mama lui ca să fure binecuvântarea părintească rânduită pentru fratele lui mai mare, Esau. Țineți minte scena? Vă aduceți aminte de plânsul zadarnic al fratelui mai mare, nevrednic pentru că-și vânduse pe o ciorbă dreptul de întâi născut … Acum i se luase și binecuvântarea.

„Esau a zis: ,,Da, nu degeaba i-au pus numele Iacov; căci m-a înşelat de două ori. Mi-a luat dreptul de întâi născut, şi iată-l acum că a venit de mi-a luat şi binecuvântarea!“ Şi a zis: ,,N-ai păstrat nici o binecuvântare pentru mine?“  Isaac a răspuns, şi a zis lui Esau: ,,Iată, l-am făcut stăpân peste tine, şi i-am dat ca slujitori pe toţi fraţii lui, l-am înzestrat cu grâu şi vin din belşug: ce mai pot face oare pentru tine, fiule?“ Esau a zis tatălui său: ,,N-ai decât această singură binecuvântare, tată? Binecuvintează-mă şi pe mine, tată!“ (Gen. 27:36-38).

Așa cum stătea înconjurat de familia lui, bătrânul patriarh știa că nu există decât o singură binecuvântare, o singură revelație din partea unui Unic Dumnezeu, un singur destin prestabilit. Citiți cuvintele/profeții rostite în dreptul fiecărui fiu, în capitolul 49.

Eu vreau să vă duc spre o revelație mai mare, mai cuprinzătoare și mai ascunsă, plasată în adâncimi neajunse de privirile oamenilor de suprafață: binecuvântarea dintr-un mormânt.

Reduse la un rezumat chintesențial, cuvintele patriarhului Iacov către fiii lui sunt acestea: „Nu sunt un om bogat. N-am ce să vă las. Am venit aici în Egipt mai cu mâinile goale și, dacă n-ar fi fost grija lui Dumnezeu purtată de noi prin Iosif, am fi murit toți de foame în Canaan. Egiptul nu este al nostru. Știu, aici îl aveți pe Iosif și împreună cu el puteți să vă bucurați de tot ce oferă Egiptul. Nu se compară cu ceea ce ați lăsat în Canaan. Aici casele sunt mai bune, hainele sunt mai bune, drumurile sunt mai bune, lumea este mai civilizată, viața este mai ușoară și mai bună. Uitați-vă însă bine la mine și pricepeți cuvintele binecuvântării mele. Locul vostru nu este în Egipt. Să nu cumva să rămâneți asimilați în această țară. Există un alt drum pentru familia noastră. Punctul lui de plecare, moștenirea de la care trebuie să începeți nu este aici, ci în altă parte. Ea este ascunsă într-un mormânt aflat într-o peșteră din Canaan.

La trei generații după Avraam, poporul promisiunii nu primise încă nici o palmă de pământ din țara promisă și erau în … Egipt. Singurul loc care le aparținea ca familie, era în Canaan. Nu fusese primit, ci cumpărat cu bani ca loc de îngropăciune. Ce multă dreptate are autorul epistolei către Evrei:

„Prin credinţă Avraam, când a fost chemat să plece într-un loc, pe care avea să-l ia ca moştenire, a ascultat, şi a plecat fără să ştie unde se duce.  Prin credinţă a venit şi s-a aşezat el în ţara făgăduinţei, ca într-o ţară care nu era a lui, şi a locuit în corturi, ca şi Isaac şi Iacov, cari erau împreună moştenitori cu el ai aceleiaş făgăduinţe.      … În credinţă au murit toţi aceştia, fără să fi căpătat lucrurile făgăduite: ci doar le-au văzut şi le-au urat de bine de departe, mărturisind că sunt străini şi călători pe pământ“ (Evrei 11:8-9; 13).

Din privilegiile „plăcerilor de o clipă“ ale Egiptului, Iacov vrea să-și îndrepte copiii spre vadul mesianic al promisiunilor legate de Avraam:

,,Eu am să fiu adăugat la poporul meu; deci să mă îngropaţi împreună cu părinţii mei, în peştera care este în ogorul Hetitului Efron, în peştera din ogorul Macpela, care este faţă în faţă cu Mamre, în ţara Canaan. Acesta este ogorul, pe care l-a cumpărat Avraam de la Hetitul Efron, ca moşie de înmormântare. Acolo au îngropat pe Avraam şi pe Sara, nevasta lui; acolo au îngropat pe Isaac şi pe Rebeca, nevasta lui; şi acolo am îngropat eu pe Lea. Ogorul şi peştera care se află acolo au fost cumpărate dela fiii lui Het“ (Gen. 49:29-32).

În Egipt pentru o vreme, dar fără să se considere vreodată egiptean, Iacov le atrage atenția urmașilor săi că viitorul lor este ascuns într-o binecuvântare aflată în mormântul dintr-o peșteră întunecată. Acum câțiva ani, luat de entuziasmul curajos al prietenului meu, Nelu Gug, și împotriva tuturor avertismentelor și a interdicției primite din partea ghidului, am coborât și eu în acea peșteră ca să privesc, prin gaura unui capac așezat deasupra, luminița încă licărind a binecuvântării destinului mesianic al urmașilor lui Avraam.

Iacov a murit în Egipt, dar nu a fost în evidența poporului egiptean. Textul ne spune foarte clar unde a plecat el să fie ținut în evidență:

„Când a insprăvit Iacov de dat porunci fiilor săi, şi-a tras picioarele în pat, şi-a dat duhul, şi a fost adăugat la poporul său“ (Gen. 49:33).

De ce v-am scris toate acestea? Pentru că și destinul nostru, al creștinilor, este circumscris acestei metafore. Binecuvântarea noastră este și ea tot dincolo de Egiptul acestei lumi, în altă parte, închisă în taina unui mormânt mesianic, lângă Calvar, din care va răsări dincolo de înviere adevărata noastră moștenire.

„Veniţi binecuvîntaţii Tatălui Meu de moşteniţi Împărăţia, care v-a fost pregătită dela întemeierea lumii“ (Mat. 25:34).

O lecție clară pe care ne-o dă Samuel din această perioadă tulbure este următoarea: „Cine se înalță pentru sine, piere și-i nenorocește și pe alții. Voia lui Dumnezeu este să-i slujim smeriți pe cei din jur după darul și după chemarea pe care ne-a făcut-o Domnul“.

Samuel adaugă un scurt apendice la istoria lui Ghedeon, pentru a repeta această lecție. La întrebarea: Ce-l face pe un om să devină „mare“?, ni se dă acum o ilustrație. Este istoria a doi fii ai lui Ghedeon, diferiți unul de celălalt ca ziua și noaptea: Iotam și Abimelec.

Diferențele dintre acești doi copii ai lui Ghedeon îi dau posibilitatea lui Samuel să contrasteze două căi prin care poți ajunge important: dorința de a fi sujit și dorința de a-i sluji pe alții. Samuel ne introduce în culisele unei intrigi de familie din care se va naște o tragedie. Ambiția umană se ridică împotriva Providenței divine. Ca întotdeauna, biruitoare nu poate fi decât cea de pe urmă, căci „Dumnezeu este mai tare decât omul“. Abimelec avea să afle aceasta pe propria lui piele.

„Abimelec, fiul lui Ierubaal, s-a dus la Sihem la fraţii mamei lui şi iată cum le-a vorbit, atât lor, cât şi la toată familia casei tatălui mamei sale:

«Spuneţi, vă rog, în auzul tuturor locuitorilor din Sihem: ««Este mai bine pentru voi ca şaptezeci de oameni, toţi fii ai lui Ierubaal, să stăpânească peste voi sau un singur om să stăpânească peste voi?»» Şi aduceţi-vă aminte că eu sunt os din oasele voastre şi carne din carnea voastră.»

Fraţii mamei lui au spus toate cuvintele acestea pentru el în auzul tuturor locuitorilor din Sihem, şi inima lor s-a plecat spre Abimelec; căci îşi ziceau: «El este frate cu noi.» I-au dat şaptezeci de sicli de argint, pe care i-au ridicat din casa lui Baal-Berit. Abimelec a cumpărat cu ei pe nişte oameni fără căpătâi şi neastâmpăraţi, care au mers după el. A venit în casa tatălui său la Ofra şi a ucis pe fraţii săi, fiii lui Ierubaal, şaptezeci de oameni, pe aceeaşi piatră. N-a scăpat decât Iotam, cel mai tânăr fiu al lui Ierubaal, căci se ascunsese. Toţi locuitorii din Sihem şi toată casa lui Milo s-au strâns laolaltă şi au venit de au făcut împărat pe Abimelec, lângă stejarul sădit în Sihem.“ (Jud. 9:1-6).

Ştefan Tohatan m-a impresionat plăcut cu câteva comentarii personale pe marginea acestei întâmplări. Le reproduc aici pentru cititorii mei:

„Apostazia în care cade Israel după moartea lui Ghedeon este pedepsită de Dumnezeu într-un fel foarte diferit. Dacă până aici dușmanul venea din afară, fie de la moabiți, madianiți, filisteni, canaaniți, cu scopul declarat în Judecători 3:2; 4 și anume: pentru ca fiecare generație să învețe războiul și să li se încerce ascultarea de poruncile date părinților lor prin Moise, de data aceasta asistăm la o nouă provocare: vrăjmașul din interior. Abimelec, un bărbat însetat de putere și aflat în criză de identitate – era fiu nelegitim, deci fără moștenire – se ridică și omoară pe cei 70 de fii ai tatălui său și își însușește astfel, printr-o lovitură de stat, calitatea de conducător.

Însă, faptul de care el nu-și dădea seama era acela că el nu uzurpa tronul tatălui său Ghedeon – fiindcă acesta nu-l acceptase atunci când i-a fost propus – nici măcar tronul lui Ieter, fratele lui mai mare și întâiul-născut; ci, prin acțiunea lui șocantă, el uzurpa tronul lui Iehova, Împăratul lui Israel, și se declara pe sine însuși împărat.
Mai mult, Abimelec își finanțează campania cu bani luați din vistieria lui Baal-Berit, dumnezeul pe care Israel îl adoptase ca dumnezeu național și a cărui închinare fusese declarată religie națională conform cu Judecători 8:33.“

„Războiul dus de Abimelec nu a fost între el și Iotam, ci războiul acesta s-a dat între Baal-Berit și Iehova. Abimelec, al cărui nume înseamnă “tatăl lui este Moloch, fiul celui întunecat”, era condus de un dumnezeu străin care voia să uzurpe autoritatea Dumnezeului lui Israel și să subjuge poporul Lui.

La fel și astăzi tot ceea ce se întâmplă pe plan politic, social, militar, chiar și economic, are implicații spirituale. De fapt, Abimelec, primul împărat, este un tip al lui Anticrist, împăratul care va veni şi care în vremurile din urmă se va ridica împotriva fiilor împărăției și-i va omorî, va cere închinare din partea tuturor popoarelor și se va război cu Dumnezeu Însuşi; dar Biblia ne spune că Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Lui (2 Tesaloniceni 2:4-8)!

(Înapoi la Cuprinsul cărții)

Give a person a fish and you feed them for a day. Teach a person to use the Internet and they won’t bother you for weeks, months, maybe years.

All of us could take a lesson from the weather. It pays no attention to criticism.

Why does a slight tax increase cost you $800.00, and a substantial tax cut saves you $30.00?

In the 60′s, people took acid to make the world weird. Now the world is weird and people take Prozac to make it normal.

“Don’t worry about old age – it doesn’t last that long.

Episodul dedicat lui Ghedeon poate purta titlul: „Ce te face să devii un om important?“

Samuel este foarte grijuliu să ne prezinte mai întâi slăbiciunile lui Ghedeon (fricos, resemnat, necredincios, ezitant), pentru ca să scoată apoi în evidență calitățile care l-au făcut un om deosebit, cu rezultate spectaculoase în lucrarea Domnului (sinceritate, disponibilitate, capacitatea de a se lăsa învățat și încurajat, dar mai ales ascultarea în condiții care păreau nerezonabile). Răsplata divină finală a lui Ghedeon a fost identificarea până la confundare cu Cel Atotputernic. Poporul a fost învățat să strige: „Sabia lui Dumnezeu și a lui Ghedeon!“

O privire de ansamblu asupra cronicii Judecătorilor scoate în evidenţă faptul că, sub călăuzirea Duhului Sfânt care l-a inspirat, Samuel și-a structurat cartea astfel ca istoria lui Ghedeon să-şi afle locul chiar în centrul ei.

Robert Chisholm Jr. este de părere că evenimentele descrise în Judecători 6:1 ‒ 16:31 au fost inserate cronologic, întâmplându-se în paralel cu cele din Judecători 3:7 ‒ 5:31 și armonizând astfel întâmplările din Judecători cu textul din 1 Împăraţi 6:1.

,,În partea centrală a cărții, se pot identifica patru blocuri distincte de text. Există chiar și întâmplări paralele în aceste descrieri, astfel ca întreaga carte să aibă un caracter simetric premeditat și foarte bine realizat. Centrul întregii acțiuni este istoria lui Ghedeon în Judecători 6:1 ‒ 8:32 (Robert B. Chisholm Jr., “The Chronology of the Book of Judges,” Journal of the Evangelical Theological Society (June 2009) pp. 247-255). Iată structura cărții:

A Introducere, Partea I (1:1 ‒ 2:5)
.   B Introducere, Partea II (2:6 ‒ 3:6)
.      C Istoria lui Otniel (3:7-11)
.         D Istoria lui Ehud (3:12-31)
.            E Istoria Deborei și a lui Barac (4:1 ‒ 5:31)
.               F Istoria lui Ghedeon (6:1 ‒ 8:32)
.            E’ Istoria lui Abimelec (8:33 ‒ 10:5)
.         D’ Istoria lui Iefta (10:6 ‒ 12:15)
.      C’ Istoria lui Samson (13:1 ‒ 16:31)
.   B’ Epilog, Partea I (17:1 ‒ 18:31)
A’ Epilog, Partea II (19:1 ‒ 21:25)

„Această aranjare sugerează că istoria lui Ghedeon are o contribuție unică la teologia expusă în această carte. Samuel se ocupă îndeosebi de «calitatea» omului chemat să fie Judecător, ca exponent al situației generale din țară. Cu Ghedeon, spirala descendentă a decadenței coboară încă un palier. Istoria lui Ghedeon este o ilustrație a acestui adevăr. Există o relație direct proporțională între înrăutățirea condițiilor politice dinafara țării și înrăutățirea condiției spirituale a poporului. Dumnezeu «Se îngrijește» ca realitatea în care trăiesc copiii Lui să fie o școală severă cu recompense și sancţiuni. Când evreii au stat alipiți de Domnul, Providența a făcut ca dușmanii din afara țării să fie slabi. Când evreii s-au îndepărtat de Domnul, providența divină a făcut ca dușmanii să crească și să se înmulțească. Acesta este mesajul introductiv pe care-l așază Samuel în introducerea la istoria lui Ghedeon:

„Copiii lui Israel au făcut ce nu plăcea Domnului; şi Domnul i-a dat în mâinile lui Madian, timp de şapte ani. Mâna lui Madian a fost puternică împotriva lui Israel. Ca să scape de Madian, copiii lui Israel fugeau în văgăunile munţilor, în peşteri şi pe stânci întărite. După ce sămăna Israel, Madian se suia cu Amalec şi fiii Răsăritului, şi porneau împotriva lui. Tăbărau în faţa lui, nimiceau roadele ţării până spre Gaza; şi nu lăsau în Israel nici merinde, nici oi, nici boi, nici măgari. Căci se suiau împreună cu turmele şi corturile lor, soseau ca o mulţime de lăcuste, erau fără număr, ei şi cămilele lor, şi veneau în ţară ca s-o pustiască. Israel a ajuns foarte nenorocit din pricina lui Madian, şi copiii lui Israel au strigat către Domnul.“ (Jud. 6:1-5).

De data aceasta, înainte de a le sări în ajutor, Dumnezeu trimite un prooroc ca să le vorbească. Vorbele lui sunt un diagnostic care marchează dezamăgirea pe care I-au produs-o lui Dumnezeu cei din Israel:

„Când copiii lui Israel au strigat către Domnul din pricina lui Madian, Domnul le-a trimis copiilor lui Israel un prooroc.“

Iar proorocul trimis de Domnul le-a zis:

,,Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeul lui Israel: «Eu v-am scos din Egipt, Eu v-am scos din casa robiei. V-am scăpat din mâna egiptenilor şi din mâna tuturor celor ce vă apăsau; i-am izgonit dinaintea voastră, şi v-am dat vouă ţara lor. V-am zis: Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru; să nu vă temeţi de dumnezeii amoriţilor, în a căror ţară locuiţi. Dar voi n-aţi ascultat glasul Meu.»“ (Jud. 6:6-10).

Nimeni, după ce citește și înțelege cartea Judecători, nu mai poate spune că Dumnezeul Noului Testaemtn este un Dumnezeu al harului, spre deosebire de Dumnezeul Vechiului Testament care a fost un Dumnezeu al Legii, al dreptății și al cruzimii.  Eu cred că astfel de teologi cârcotași n-au citit niciodată cu atenție Biblia! Am ales să spun acest lucru exact în acest punct al cărții Judecători, pentru că după ce Îngerul Domnului mustră, Samuel nu ne dă nici un fel de reacție de pocăință din partea poporului Israel care ar fi putut motiva cumva ajutorul divin care avea să urmeze.  Intervenția lui Dumnezeu va veni nu pentru că Israel o merită, ci pentru că Dumnezeu are dragoste și har pentru copiii Lui. Tema aceasta biblică este constantă, străbătând de la un capăt la altul textul Scripturii. Iat-o în cuvintele profetului Isaia și citată apoi de apostolul Pavel în epistola lui către Romani:

„Mi-am întins mînile toată ziua spre un popor răzvrătit, care umblă pe o cale rea, în voia gîndurilor lui! Spre un popor, care nu conteneşte să Mă mînie în faţă, aducînd jertfe în grădini, şi arzînd tămîie pe cărămizile de pe acoperiş;  ⁴care locuieşte în morminte, şi petrece noaptea în peşteri, mîncînd carne de porc, şi avînd în străchini bucate necurate. Şi care totuş zice: ,,Dă-te înapoi, nu te apropia de mine, căci sînt sfînt!“ (Isaia 65:2-3, Rom. 10:21).

După ce proorocul lui Dumnezeu mustră, Dumnezeu l-a trimis în țară pe Îngerul Domnului.  Dacă ținem seama că acest „Înger al Domnului“ era Domnul Isus înainte de întrupare, putem spune că Izbăvitorul a fost trimis să ridice un izbăvitor dintre copiii lui Israel. Jocul de cuvinte este mai mult decât potrivit și …semnificativ.

„Apoi a venit îngerul Domnului, şi S-a aşezat sub stejarul din Ofra, care era al lui Ioas, din familia lui Abiezer.“ (Jud. 6:11a).

Conversația dintre Îngerul Domnului și Ghedeon este fascinantă, ea dând pe față  atât vinovăția obrăzniciilor noastre, cât și îngăduința cu care Dumnezeu Se ocupă de noi. Ghedeon este exponentul oamenilor care, în loc să-și vadă și să-și recunoscă propria vinovăție, Îl acuză întotdeauna și pentru toate pe …Dumnezeu.  Ghedeon spune despre Dumnezeu vorbe pe care n-ar fi îndrăznit să I le spună în față. Le spune pentru că nu știe cu cine stă de vorbă. Le spune pentru că a uitat că, oricum, Dumnezeu este prezent pretutindeni și aude toate vorbele noastre. Le spune pentru că Îl credea pe Dumnezeu absent și îndepărtat, când de fapt cel care era departe şi înstrăinat era el însuși. În sensul acesta, finalul dialogului ar putea trece drept unul comic, dacă n-ar fi vorba despre o situație așa de gravă:

„Ghedeon, văzând că fusese Îngerul Domnului, a zis: «Vai de mine, Stăpâne Doamne! Am văzut pe Îngerul Domnului faţă-n faţă!». Şi Domnul i-a zis: «Fii pe pace, nu te teme, căci nu vei muri!»“ (Jud. 6:22-23).

Este cu neputință să nu remarcăm ironia și comicul situației. Ghedeon ascundea grâul într-un loc unde presupunea că nu le va trece dușmanilor prin cap să-l caute: în teascul destinat pentru stoarcerea strugurilor. Fricosul! Dumnezeu Se apropie de el și-i spune: „Viteazule!“ Cel care l-a văzut pe Petru (piatră) în Simon, fiul lui Iona și pe „ucenicul iubirii“ în „fiii tunetului“ (Marcu 3:17), îi spune lui Ghedeon, „Viteazule!“ N-are importanță cum ne vede lumea sau cum ne vedem noi înșine. Important este ce văd ochii lui Dumnezeu în fiecare dintre noi! Aceasta are importanță! Dar iată istoria, așa cum este ea scrisă de iscusitul Samuel:

„Îngerul Domnului i S-a arătat şi i-a zis: «Domnul este cu tine, viteazule!»

Ghedeon I-a zis: «Rogu-te, domnul meu, dacă Domnul este cu noi, pentru ce ni s-au întâmplat toate aceste lucruri? Şi unde sunt toate minunile acelea pe care ni le istorisesc părinţii noştri când spun: ««Nu ne-a scos oare Domnul din Egipt?»» Acum Domnul ne părăseşte şi ne dă în mâinile lui Madian!»

Domnul S-a uitat la el şi i-a zis: «Du-te cu puterea aceasta pe care o ai şi izbăveşte pe Israel din mâna lui Madian; oare nu te trimit Eu?»

Ghedeon I-a zis: «Rogu-te, domnul meu, cu ce să izbăvesc pe Israel? Iată că familia mea este cea mai săracă din Manase, şi eu sunt cel mai mic din casa tatălui meu.»

Domnul i-a zis: «Eu voi fi cu tine, şi vei bate pe Madian ca pe un singur om.»

Ghedeon I-a zis: «Dacă am căpătat trecere înaintea Ta, dă-mi un semn ca să-mi arăţi că Tu îmi vorbeşti. Nu Te depărta de aici până mă voi întoarce la Tine, să-mi aduc darul şi să-l pun înaintea Ta.»

Şi Domnul a zis: «Voi rămâne până te vei întoarce.»

Ghedeon a intrat în casă, a pregătit un ied şi a făcut azime dintr-o efă de făină. A pus carnea într-un coş, şi zeama a turnat-o într-o oală, le-a adus sub stejar şi I le-a pus înainte. Îngerul lui Dumnezeu i-a zis: «Ia carnea şi azimele, pune-le pe stânca aceasta şi varsă zeama.» Şi el a făcut aşa.

Îngerul Domnului a întins vârful toiagului pe care-l avea în mână şi a atins carnea şi azimele. Atunci, s-a ridicat din stâncă un foc care a mistuit carnea şi azimele. Şi Îngerul Domnului S-a făcut nevăzut dinaintea lui.“ (Jud. 6:12-21).

Este pentru prima dată când Samuel se oprește pentru a descrie în amănunt procesul divin privind recrutarea, ridicarea şi resursele unui izbăvitor/judecător. O face probabil cel puţin din două motive:

- pe de o parte, să arate că de acum Îi este din ce în ce mai greu lui Dumnezeu să găsească un om potrivit pentru atingerea scopurilor Lui;

- pe de altă parte, să arate că acest om a avut nevoie de dovezi palpabile înainte de a se încumeta să-L …creadă pe Dumnezeu pe cuvânt.

Pașii şovăielnici ai lui Ghedeon sunt ilustrarea stării unui întreg popor care se împleticește în umblarea lui cu Dumnezeu. Concluzia primei întâlniri a lui Ghedeon cu Dumnezeu este că Dumnezeu nu-I vrea răul și pieirea, că Dumnezeu nu-I este dușman, că Dumnezeu nu este chiar așa de departe și indiferent la ceea ce li se întâmplă copiilor Lui:

„Ghedeon a zidit acolo un altar Domnului, şi i-a pus numele «Domnul păcii»; altarul acesta este şi astăzi la Ofra, care era a familiei lui Abiezer.“ (Jud. 6:24).

După ce s-a convins că Dumnezeu nu le vrea răul, Ghedeon, ca și ceilalți evrei, trebuie să-și rezolve problema cu idolatria, convingându-se pe sine și convingându-i și pe cei din jur că zeii păgâni sunt o deșertăciune înșelătoare:

„În aceeaşi noapte, Domnul i-a zis lui Ghedeon: «Ia viţelul tatălui tău şi un alt taur de şapte ani. Dărâmă altarul lui Baal, care este al tatălui tău, şi taie parul închinat Astarteii, care este deasupra.

Să zideşti apoi şi să întocmeşti, pe vârful acestei stânci, un altar Domnului Dumnezeului tău. Să iei taurul al doilea şi să aduci o ardere de tot, cu lemnul din stâlpul idolului pe care-l vei tăia.»“ (Jud. 6:25-26).

Gary Inrig, un autor canadian, remarcă în cartea sa, Hearts of Iron, Feet Of Clay, că Dumnezeu i-a impus lui Ghedeon o anumită ordine de lucru: (1) Înainte de a scăpa de Madian, trebuie să scapi de Baal, (2) înainte de a zidi altarul lui Dumnezeu trebuie să dărâmi altarul lui Baal și (3) înainte de a lucra în țară trebuie să rezolvi lucrurile în casa și curtea ta. Ghedeon nu putea să conducă națiunea înapoi la credința în Dumnezeu până nu se lepăda de Baalul care domnea în casa lui părintească. Este un principiu care există în toate paginile Scripturii. Biruințele încep acasă. Dacă predarea personală și credincioșia față de Dumnezeu nu se manifestă mai întâi în propria familie, orice altă lucrare pentru Dumnezeu va fi superficială și fără rezultate durabile. Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Nu putem sluji și lui Dumnezeu și lui mamona. Scoate mai întâi bârna din ochiul tău și atunci vei vedea deslușit să scoți și paiul din ochiul aproapelui tău. Numai cel ce este credincios în lucrurile mici va fi așezat apoi peste lucrurile cele mari.

Ghedeon a ascultat parțial porunca Domnului, împlinind-o noaptea, la adăpostul întunericului. Este evident că el este departe de o încredere totală și nemărginită în puterea divină. Începând cu versetul 27, credința lui Ghedeon nu se manifestă printr-un curaj deosebit, ci doar printr-o ascultare remarcabilă:

„Ghedeon a luat zece oameni dintre slujitorii lui, şi a făcut ce spusese Domnul; dar fiindcă se temea de casa tatălui său, şi de oamenii din cetate, a făcut lucrul acesta noaptea, nu ziua.“ (Jud. 6:27).

,,Când s-au sculat oamenii din cetate dis-de-dimineaţă, iată că altarul lui Baal era dărâmat, parul închinat idolului deasupra lui era tăiat; şi al doilea taur era adus ca ardere de tot pe altarul care fusese zidit. Ei şi-au zis unul altuia: «Cine a făcut lucrul acesta?» Şi au întrebat şi au făcut cercetări. Li s-a spus: «Ghedeon, fiul lui Ioas, a făcut lucrul acesta.»

Atunci oamenii din cetate au zis lui Ioas: «Scoate pe fiul tău, ca să moară, căci a dărâmat altarul lui Baal şi a tăiat parul sfânt care era deasupra lui.» Ioas a răspuns tuturor celor ce s-au înfăţişat înaintea lui: «Oare datoria voastră este să apăraţi pe Baal? Voi trebuie să-i veniţi în ajutor? Oricine va lua apărarea lui Baal să moară până dimineaţă. Dacă Baal este un dumnezeu, să-şi apere el pricina, fiindcă i-au dărâmat altarul.»

În ziua aceea au pus lui Ghedeon numele Ierubaal, căci au zis ei: «Apere-se Baal împotriva lui, fiindcă i-a dărâmat altarul.» (Jud. 6:28-32).

Am putea spune că aceasta a fost ziua în care Ghedeon a înlăturat idolul, iar Ioas a readus bunul simț în țară. Judecata lui impecabilă a fost cât se poate de normală, dar foarte puțini erau normali în vremea aceea. Raționamentul a fost însă unul destul de puternic ca să-i oprească pe cei care doreau să-l pedepsească pe Ghedeon.

Provocarea era adresată idolului, și lumea aștepta să vadă ce avea să se întâmple. Primele semne au fost teribile. Se părea că Baal pusese în mișcare toată uriașa lui armată de slujitori. Însă, nevăzut de oameni, Dumnezeu era și El pe aproape, pregătindu-Şi izbăvitorul și adunându-Şi oștirea.

Iată cum ne descrie Samuel scena conflictului:

„Tot Madianul, Amalec şi fiii Răsăritului, s-au strâns împreună, au trecut Iordanul şi au tăbărât în valea Izreel. Ghedeon a fost îmbrăcat cu Duhul Domnului; a sunat din trâmbiţă, şi Abiezer a fost chemat ca să meargă după el. A trimis soli în tot Manase, care de asemenea a fost chemat să meargă după el. A trimis soli în Aşer, în Zabulon şi în Neftali, care s-au suit să le iasă înainte.“ (Jud. 6:33-35).

Convins că Dumnezeu nu-i dușmănește, ci le vrea binele, pornit cu jumătate de inimă să împlinească porunca divină și să înlăture minciuna idolatriei, Ghedeon mai şovăie încă o dată. El vrea să fie convins acum că Dumnezeu are stăpânire absolută asupra naturii. Mulțimea dușmanilor, câtă frunză și câtă iarbă, cum spuneau odinioară cronicarii români, Ghedeon vrea să se asigure de sprijinul supranaturalului. Clătinându-se înaintea oamenilor, Ghedeon are nevoie să se poată sprijini pe puterea Celui Nevăzut:

„Ghedeon a zis lui Dumnezeu: «Dacă vrei să izbăveşti pe Israel prin mâna mea, cum ai spus, iată, voi pune un val de lână în arie; dacă numai lâna va fi acoperită de rouă, şi tot pământul va rămâne uscat, voi cunoaşte că vei izbăvi pe Israel prin mâna mea, cum ai spus.» Şi aşa s-a întâmplat. În ziua următoare, el s-a sculat dis-de-dimineaţă, a stors lâna şi a scos roua din ea, care a dat un pahar plin cu apă. 

Ghedeon I-a zis lui Dumnezeu: «Să nu Te aprinzi de mânie împotriva mea, şi nu voi mai vorbi decât de data aceasta. Aş vrea numai să mai fac o încercare cu lâna: numai lâna să rămână uscată, şi tot pământul să se acopere cu rouă.»

Şi Dumnezeu a făcut aşa în noaptea aceea. Numai lâna a rămas uscată, şi tot pământul s-a acoperit cu rouă.“ (Jud. 6:36-40).

Îngăduința lui Dumnezeu și răbdarea Lui în procesul de formare a viitorului lider sunt remarcabile. În harul Său nemărginit, Dumnezeu merge chiar şi mai departe decât au fost cererile lui Ghedeon.

În decizia divină, Ghedeon trebuia adus pe punctul de a nu se încrede în nimic altceva decât în Dumnezeu, numai în Dumnezeu și cu totul în Dumnezeu.

Dacă ați urmărit cu atenție procesul până acum, Ghedeon a fost dus de Dumnezeu de la starea de om fără credință, la starea de credinţă parțială și șovăitoare. Dumnezeu a făcut lucruri minunate înaintea lui pentru a-i creşte credința, iar acum i-o va pune la încercare, ca s-o desăvârșească. Dumnezeu îl va crește pe Ghedeon la statura unuia care nu se mai îndoiește de nimic, ci ascultă în totul de poruncile Domnului, identificându-se cu cauza și cu puterea Lui minunată.

Mai întâi vine încercarea credinței. Dumnezeu vrea să-l dezbrace de încrederea în resursele proprii. Oștenii din jurul lui Ghedeon, spune Dumnezeu, sunt prea mulți. Așa cum vom vedea, numărul nu va avea nici o însemnătate pentru că nu ei vor lupta, ci Domnul va lupta pentru ei și El le va da biruința:

„Ierubaal, sau Ghedeon, şi tot poporul care era cu el, s-au sculat dis-de-dimineaţă şi au tăbărât la izvorul Harod. Tabăra lui Madian era la miazănoapte de Ghedeon, spre dealul More, în vale.

Domnul i-a zis lui Ghedeon: «Poporul pe care-l ai cu tine este prea mult, pentru ca să dau pe Madian în mâinile lui; el ar putea să se laude împotriva Mea şi să zică: ««Mâna mea m-a izbăvit.»»

Vesteşte, dar, lucrul acesta în auzul poporului: ««Cine este fricos şi se teme, să se întoarcă şi să se depărteze de muntele Galaadului.»» Douăzeci şi două de mii de oameni din popor s-au întors şi au mai rămas zece mii.

Domnul i-a zis lui Ghedeon: «Poporul este încă prea mult. Coboară-i la apă, şi acolo ţi-i voi alege; acela despre care îţi voi spune: ««Acesta să meargă cu tine»», va merge cu tine; şi acela despre care îţi voi spune: ««Acesta să nu meargă cu tine»», nu va merge cu tine.»

Ghedeon a coborât poporul la apă, şi Domnul i-a zis lui Ghedeon: «Pe toţi cei ce vor limpăi apă cu limba, cum limpăie câinele, să-i desparţi de toţi cei ce vor bea apă din genunchi.»

Cei ce au limpăit apa, ducând-o la gură cu mâna, au fost în număr de trei sute de oameni; şi tot poporul celălalt a îngenuncheat ca să bea. Şi Domnul i-a zis lui Ghedeon: «Cu cei trei sute de oameni care au limpăit, vă voi mântui şi voi da pe Madian în mâinile tale. Toţi ceilalţi din popor să se ducă fiecare acasă.»

Au luat merindea poporului şi trâmbiţele lui. Apoi Ghedeon a trimis pe toţi bărbaţii lui Israel, pe fiecare în cortul lui, şi a ţinut pe cei trei sute de oameni.“ (Jud. 7:1-8a).

Ce mic și stingher trebuie să se fi simțit Ghedeon cu acei trei sute de oameni de lângă el, în fața a ceea ce Samuel descrie „ca o mulţime de lăcuste, erau fără număr, ei şi cămilele lor“!

Dezbrăcat de încrederea în puțina lui oștire, Ghedeon are nevoie acum să se îmbrace în puterea Celui care l-a trimis la bătălie; el trebuia să afle că, în rânduiala Providenței, bătălia era deja ca și câștigată. Pentru aceasta, Dumnezeu folosește o incursiune în tabăra dușmană și …un vis:

„Tabăra lui Madian era jos în vale. Domnul i-a zis lui Ghedeon în timpul nopţii: «Scoală-te şi coboară-te în tabără, căci am dat-o în mâinile tale. Dacă ţi-e frică să te cobori, coboară-te cu Pura, slujitorul tău. Să asculţi ce vor zice, şi după aceea ţi se vor întări mâinile: coboară-te, dar, în tabără.»“ (Jud. 7:8b-11a).

Remarcați că, de data aceasta, Ghedeon nu-l mai contrazice pe Domnul. „Viteazul“ îi dă dreptate lui Dumnezeu, se recunoaște fricos și-l ia cu el pe slujitorul său:

,,El s-a coborât cu Pura, slujitorul lui, până la întâia strajă a taberei. Madian, Amalec şi toţi fiii Răsăritului erau răspândiţi în vale, ca o mulţime de lăcuste, şi cămilele lor erau fără număr, ca nisipul de pe marginea mării. Ghedeon a sosit; şi iată că un om istorisea tovarăşului său un vis. El zicea:

«Am visat un vis; şi se făcea că o turtă de orz se rostogolea în tabăra lui Madian; a venit de s-a lovit până la cort, şi cortul a căzut; l-a răsturnat cu susul în jos, şi cortul a fost dărâmat.»

Tovarăşul lui a răspuns şi i-a zis: «Aceasta nu este altceva decât sabia lui Ghedeon, fiul lui Ioas, bărbatul lui Israel; Dumnezeu a dat în mâinile lui pe Madian şi toată tabăra.»

Când a auzit Ghedeon istorisirea visului şi tâlcuirea lui, s-a aruncat cu faţa la pământ, s-a întors în tabăra lui Israel şi a zis: «Sculaţi-vă, căci Domnul a dat în mâinile voastre tabăra lui Madian!»“ (Jud. 7:11b-15).

Biruința era asigurată! Ah, şi ce mare biruință a fost! S-a dovedit încă o dată că toate izbăvirile vin de la Domnul, nu din puterile noastre:

„(Ghedeon) A împărţit în trei cete pe cei trei sute de oameni şi le-a dat tuturor trâmbiţe şi ulcioare goale, cu nişte făclii în ulcioare. El le-a zis: «Să vă uitaţi la mine şi să faceţi ca mine. Cum voi ajunge în tabără, să faceţi ce voi face eu; şi când voi suna din trâmbiţă, eu şi toţi cei ce vor fi cu mine, să sunaţi şi voi din trâmbiţă de jur împrejurul taberei şi să ziceţi: ««Sabia Domnului şi a lui Ghedeon!»»

Ghedeon şi cei o sută de oameni care erau cu el au ajuns la capătul taberei la începutul străjii de la mijlocul nopţii, îndată după ce puseseră pe păzitori. Au sunat din trâmbiţă şi au spart ulcioarele pe care le aveau în mână. Cele trei cete au sunat din trâmbiţă şi au spart ulcioarele; au apucat făcliile cu mâna stângă, şi trâmbiţele cu mâna dreaptă ca să sune şi au strigat: ««Sabia Domnului şi a lui Ghedeon!»»

Au rămas fiecare la locul lui în jurul taberei, şi toată tabăra a început să alerge, să ţipe şi să fugă. Cei trei sute de oameni au sunat iarăşi din trâmbiţă; şi, în toată tabăra, Domnul i-a făcut să întoarcă sabia unii împotriva altora. Tabăra a fugit până la Bet-Şita spre Ţerera, până la hotarul de la Abel-Mehola lângă Tabat. Bărbaţii lui Israel s-au strâns, cei din Neftali, din Aşer şi din tot Manase, şi au urmărit pe Madian. Ghedeon a trimis soli în tot muntele lui Efraim ca să spună: «Coborâţi-vă înaintea lui Madian şi tăiaţi-le trecerea apelor până la Bet-Bara şi Iordan.» Toţi bărbaţii lui Efraim s-au strâns şi au pus stăpânire pe trecerea apelor până la Bet-Bara şi Iordan. Au pus mâna pe două căpetenii ale lui Madian: Oreb şi Zeeb; au ucis pe Oreb la stânca lui Oreb şi au ucis pe Zeeb la teascul lui Zeeb. Au urmărit pe Madian şi au adus capetele lui Oreb şi Zeeb la Ghedeon, de cealaltă parte a Iordanului.“ (Jud. 7:16-25).

Există o sumedenie de comentarii care se pot face pe marginea acestei bătălii și a simbolismelor ei. Ele nu fac, însă, obiectul studiului nostru.

Pentru a urmări intenția cu care a scris Samuel, vom comenta doar mișcările generale ale acțiunii. De exemplu, este foarte interesant că acest Ghedeon este primul despre care Samuel ne spune ce a făcut după ce a repurtat biruința. Oare de ce este aceasta așa de important pentru economia cărții?

Cred că aceste informații ne vor pregăti pentru ideea apariției unui împărat în Israel, pe fundalul unei națiuni din ce în ce mai divizate și mai puse pe ceartă. Iată două din manifestările unor seminții sau grupuri care l-au contestat pe „alesul Domnului“ și
i-au făcut viața și activitatea grea.

Primii sunt cei din seminția lui Efraim, mereu puși pe ceartă, mărul de discordie în majoritatea conflictelor inter-tribale din Israel:

„Bărbaţii lui Efraim i-au zis lui Ghedeon: «Ce înseamnă felul acesta de purtare faţă de noi? Pentru ce nu ne-ai chemat, când ai plecat să te lupţi împotriva lui Madian?» Şi au avut o mare ceartă cu el.

Ghedeon le-a răspuns: «Ce-am făcut eu pe lângă voi? Oare nu face mai mult culesul ciorchinilor rămaşi în via lui Efraim decât culesul întregii vii a lui Abiezer? În mâinile voastre a dat Dumnezeu pe căpeteniile lui Madian: Oreb şi Zeeb. Ce-am putut face eu deci pe lângă voi?»

După ce le-a vorbit astfel, li s-a potolit mânia.“ (Jud. 8:1-3).

Ca unul care s-a smerit deja înaintea lui Dumnezeu, Ghedeon se smerește foarte ușor și înaintea oamenilor. El alege calea păcii, preferând să curme o ceartă mai înainte ca ea să se tranforme într-o stare de criză. Acesta este unul din semnele caracteristice ale celor care umblă cu Dumnezeu:

„Începutul unei certe este ca slobozirea unor ape; de aceea, curmă cearta înainte de a se înteţi.“ (Prov. 17:14).

Urmează două grupuri, cei din Sucot și cei din Penuel, care îl desconsideră făţiş și refuză să se alăture planului lui Dumnezeu. Și acesta este, din păcate, un tribut din acelea pe care trebuie să le plătească un lider ridicat de Domnul:

„Ghedeon a ajuns la Iordan şi l-a trecut, el şi cei trei sute de oameni care erau cu el, obosiţi, dar urmărind mereu pe vrăjmaş. El le-a zis celor din Sucot: «Daţi, vă rog, câteva pâini poporului care mă însoţeşte, căci sunt obosiţi şi sunt în urmărirea lui Zebah şi Ţalmuna, împăraţii Madianului.»

Căpeteniile din Sucot i-au răspuns: «Este oare mâna lui Zebah şi Ţalmuna în stăpânirea ta, ca să dăm pâine oştirii tale?»

Şi Ghedeon a zis: «Ei bine! După ce Domnul va da în mâinile noastre pe Zebah şi pe Ţalmuna, vă voi scărpina carnea cu spini din pustiu şi cu mărăcini.»

De acolo s-a suit la Penuel şi a făcut celor din Penuel aceeaşi rugăminte. Ei i-au răspuns cum îi răspunseseră cei din Sucot. Şi le-a zis şi celor din Penuel: «Când mă voi întoarce în pace, voi dărâma turnul acesta.»

Zebah şi Ţalmuna erau la Carcor împreună cu oştirea lor de aproape cincisprezece mii de oameni; toţi cei ce mai rămăseseră din toată oştirea fiilor Răsăritului: o sută douăzeci de mii de oameni care scoteau sabia fuseseră ucişi. Ghedeon s-a suit pe drumul celor ce locuiesc în corturi, la răsărit de Nobah şi de Iogbeha, şi a bătut oştirea care se credea la adăpost. Zebah şi Ţalmuna au luat fuga; Ghedeon i-a urmărit, a prins pe cei doi împăraţi ai Madianului, Zebah şi Ţalmuna, şi a pus pe fugă toată oştirea.“ (Jud. 8:4-12).

Se prea poate că locuitorii din Sucot și Penuel s-au gândit și s-au socotit că nu este cazul să riște represalii din partea unui dușman care, la urma urmei, era încă în viață. Soarta bătăliei putea, în optica lor, să se schimbe peste noapte. Este clar că acești oameni, deşi aparţineau poporului lui Dumnezeu, nu mai respectă revelația și chemarea divină, ci fac calcule strategice independent de ceea ce știau că este voia lui Dumnezeu. Frica de oameni paralizase în ei teama de Dumnezeu. Neascultarea lor este extrem de vinovată. De aceea și pedeapsa lor trebuie să fie exemplară. Iată ce ne spune Samuel:

„Ghedeon, fiul lui Ioas, s-a întors de la luptă prin suişul Heres. A prins dintre cei din Sucot un tânăr pe care l-a întrebat, şi care i-a dat în scris numele căpeteniilor şi bătrânilor din Sucot; erau şaptezeci şi şapte de bărbaţi. Apoi a venit la cei din Sucot şi a zis: «Iată pe Zebah şi Ţalmuna pentru care m-aţi batjocorit, zicând: Oare mâna lui Zebah şi Ţalmuna este în stăpânirea ta, ca să dăm pâine oamenilor tăi obosiţi?»

Şi a luat pe bătrânii cetăţii şi a pedepsit pe oamenii din Sucot cu spini din pustiu şi cu mărăcini. A dărâmat şi turnul din Penuel şi a ucis pe oamenii cetăţii.“ (Jud. 8:13-17).

Să fie oare acesta un semn că Ghedeon se purta mai degrabă ca un general necruțător, decât ca un izbăvitor/judecător trimis de harul divin să facă bine poporului lui Dumnezeu?

Este pentru prima dată când un judecător pedepsește oameni din Israel înainte de a ucide conducătorii popoarelor ocupante.  Este interesant și paradoxal că cel care a fost necruțător cu evreii se dovedește apoi înțelegător cu demnitatea dușmanilor:

„El le-a zis lui Zebah şi lui Ţalmuna: «Cum erau oamenii pe care i-aţi ucis la Tabor?» Ei au răspuns: «Erau ca tine, fiecare avea înfăţişarea unui fiu de împărat.»

El le-a zis: «Erau fraţii mei, fiii mamei mele. Viu este Domnul că, dacă i-aţi fi lăsat cu viaţă, nu v-aş ucide.»

Şi i-a zis lui Ieter, întâiul lui născut: «Scoală-te şi ucide-i!» Dar tânărul nu şi-a scos sabia, pentru că-i era teamă, căci era încă un copil.

Zebah şi Ţalmuna i-au zis: «Scoală-te tu însuţi şi ucide-ne. Căci cum e omul, aşa e şi puterea lui.»

Şi Ghedeon s-a sculat şi a ucis pe Zebah şi Ţalmuna. A luat apoi lunişoarele de la gâtul cămilelor lor.“ (Jud. 8:18-21).

Însă, mai importante decât aceste evenimente sunt cele care urmează. Familia lui Ghedeon cochetează pentru prima dată cu ideea instalării unui împărat peste Israel.

Inițiativa vine, ca mai toate ideile proaste, nu din partea lui Dumnezeu, ci din partea „celor mulți“:

„Bărbaţii lui Israel i-au zis lui Ghedeon: «Domneşte peste noi, tu, şi fiul tău, şi fiul fiului tău, căci ne-ai izbăvit din mâna lui Madian.»“ (Jud. 8:22).

Ceea ce-i propuneau ei era, nici mai mult, nici mai puțin, decât instaurarea unei familii monarhice, după modelul popoarelor păgâne din jur.

Cum să interpretăm oare răspunsul lui Ghedeon? Samuel ni-l descrie ca pe un „Nu“ spus cu gura și un „Da“ spus cu faptele.

Mai întâi, a avut loc o declarație corectă și binevenită, fiindcă Ghedeon le-a zis: ,,Eu nu voi domni peste voi, nici fiii mei nu vor domni peste voi, ci Domnul va domni peste voi“ (Jud. 8:23). Însă, ulterior, au urmat câteva apucături monarhice pe care le-am formulat astfel:

1. O solicitare preţioasă
Ghedeon a cerut un venit exorbitant pentru el și familia lui, zicând:

„Ghedeon le-a zis: «Am să vă fac o rugăminte: daţi-mi fiecare verigile de nas pe care le-aţi luat ca pradă.» – Vrăjmaşii aveau verigi de aur, căci erau ismaeliţi. – Ei i-au zis: «Ţi le vom da cu plăcere.» Şi au întins o manta, pe care a aruncat fiecare verigile pe care le prădase. Greutatea verigilor de aur, pe care le-a cerut Ghedeon, a fost de o mie şapte sute de sicli de aur, afară de lunişoare, de cerceii de aur şi hainele de purpură, pe care le purtau împăraţii Madianului, şi afară de lănţişoarele de la gâtul cămilelor lor.“ (Jud. 8:24-26).

Cu aceasta, familia lui Ghedeon a devenit fără îndoială, dacă nu cea mai bogată, atunci una dintre cele mai bogate familii din țară. Numai aurul adunat a fost în greutate de circa 20-40 de kilograme, în funcție de folosirea siclului mic sau a siclului mare amintit în text. Hainele regale de purpură luate de la împărații păgâni au transformat „de facto“ persoana și familia lui Ghedeon într-o familie regală.

2. O simbolistică primejdioasă
Din ,,tributul“ luat de la  bărbaţii lui Israel, Ghedeon a confecţionat un efod de aur pe care l-a așezat în cetatea lui, care a dobândit astfel o poziţie centrală, asemănătoare unei capitale de regat:

„Ghedeon a făcut din ele un efod, şi l-a pus în cetatea lui, la Ofra, unde a ajuns o pricină de curvie pentru tot Israelul; şi a fost o cursă pentru Ghedeon şi pentru casa lui.“ (Jud. 8:27).

Fie că acest efod a fost un chip de aur, fie că a fost un veșmânt preoțesc folosit pentru aflarea voii lui Dumnezeu, gestul lui Ghedeon a fost cu totul în afara Legii mozaice, care reglementa preoția și închinarea.

3. O satisfacţie păcătoasă
Ghedeon n-a optat pentru o familie monogamă ca unii dintre strămoşii poporului său (Avraam, Isaac, Moise, Iosua etc.), ci a întreţinut un harem, după tipicul monarhilor păgâni:

„Madianul a fost smerit înaintea copiilor lui Israel, şi n-a mai ridicat capul. Şi ţara a avut odihnă patruzeci de ani, în timpul vieţii lui Ghedeon. Ierubaal, fiul lui Ioas, s-a întors, şi a locuit în casa lui. Ghedeon a avut şaptezeci de fii, ieşiţi din el, căci a avut mai multe neveste.“ (Jud. 8:28-30).

Ghedeon și-a folosit imensa bogăție ca să-și „permită“ ceea ce numai potentații vremii își puteau permite.

4. O semnificaţie păguboasă
Mă refer la un semnal neamintit în text, dar subînțeles din faptul că unul dintre fiii săi a fost numit „Abimelec“, adică „Tatăl meu este împăratul“:

„Ţiitoarea lui, care era la Sihem, i-a născut de asemenea un fiu, căruia i-au pus numele Abimelec.“ (Jud. 8:31).

Fie că Ghedeon însuşi a ales acest nume pentru fiul său, fie că țiitoarea i l-a dat ca să-l scoată din inferioritatea statutului său social, cititorul va fi de acord că „Tatăl meu este împăratul“ vorbește foarte clar despre cum vedeau cei din jur viața și pretențiile lui Ghedeon.

O concluzie:

Samuel ne spune că Ghedeon a fost binecuvântat de Dumnezeu cu viață lungă și cu o bătrânețe fericită:

„Madianul a fost smerit înaintea copiilor lui Israel, şi n-a mai ridicat capul. Şi ţara a avut odihnă patruzeci de ani, în timpul vieţii lui Ghedeon.“ „Ghedeon, fiul lui Ioas, a murit după o bătrâneţe fericită; şi a fost îngropat în mormântul tatălui său Ioas, la Ofra, care era a familiei lui Abiezer.“  (Jud. 8:28, 32)

Însă, greșelile lui vor lăsa în urmașii lui o influență amară cu consecințe tragice. Alunecarea spre monarhie, despre care ține neapărat să amintească Samuel, era deja semănată în inima evreilor, mai ales în inima unuia dintre mulții fii ai lui Ghedeon. Fără nici o îndoială, Samuel vrea ca această întâmplare tristă să fie peste veacuri o lecție cu un mesaj clar pentru copiii lui Israel.

Iată, deci, că, în loc să citim în continuare despre un alt judecător ridicat de Dumnezeu, vom citi despre un fiu cu pretenții monarhice. Dar, apariția lui a fost produsă, ne spune Samuel, de decăderea poporului și de renunţarea lui la ascultarea de Dumnezeu:

„După moartea lui Ghedeon, copiii lui Israel au început iarăşi să curvească cu Baalii şi au luat pe Baal-Berit ca dumnezeu al lor. Copiii lui Israel nu şi-au adus aminte de Domnul, Dumnezeul lor, care-i izbăvise din mâna tuturor vrăjmaşilor care-i înconjurau. Şi n-au ţinut la casa lui Ierubaal, a lui Ghedeon, după tot binele pe care-l făcuse el lui Israel.“ (Jud. 8:33-35).

(Înapoi la Cuprinsul cărții)