Struma, o metaforă care nu vrea să se scufunde

Trist, foarte trist. O întâmplare ca o metaforă în care viața bate iar literatura:
(de aici)

Lecții din coșciugul plutitor

 · 13 august 2012 · Niciun Comentariu

Exact acum 70 de ani – la 24 februarie 1942 – David Stoliar, de 19 ani, atârna agățat de resturi plutitoare în Marea Neagră. La început a auzit țipete în apele reci, dar vocile au pierit pe rând. În cele din urmă s-a dovedit că Stoliar a fost singurul supraviețuitor al navei Struma, un vas de transport neadaptat mării, plin ochi de refugiați evrei frenetici.

Al doilea război mondial era deja la amplitudinea maximă. Împotriva enormității Holocaustului aflat atunci în desfăşurare, pierderea pe mare de 768 de vieți evreiești (103 de sugari și copii) a fost trecută cu vederea în mod senin ca o adnotare marginală.

Mai mult decât atât, deși acești evrei au fugit de naziști, în sensul literal pedant ei nu au fost executați de către acoliții celui de-al treilea Reich.

Această atrocitate a fost realizată cu sânge rece de Marea Britanie (foarte hotărâtă în timp ce îi combătea pe germani, dar cu o remarcabilă lipsă de compasiune pentru victimele ei evrei), de Turcia, presupus stat neutru (a cărui așa-numită nealiniere nu se extindea la refugiații evrei marginalizați), de către arabi (care au fost în mod deschis şi fără rezerve colaboratori pasionați ai nazismului și care au exercitat presiuni la Londra în a nega dreptul la azil pentru evrei în patria evreilor) și, în cele din urmă, de către ruși (care au distrus vasul imobilizat, acea cutie de conservă de sardine deoarece căra evrei cărora nimeni nu le dădea voie să pășească pe pământul său.

Întreaga lume părea unită în a semnaliza evreilor că peste tot ei erau absolut nedoriți.

O astfel de apatie-şi-duşmănie nu a dispărut. Doar forma sa și contextul a suferit mutații, dar esența este încă extrem de relevantă pentru statul evreu. Suntem în continuare amenințați cu anihilarea. Cu toate acestea, cu toată evidența clară, neluată în seamă a discursurilor dure de la Teheran, comunitatea internaţională este îngrijorată de un atac preventiv israelian – nu de o lovitură genocidară împotriva Israelului.

Pentru a fi fără ocolișuri, astăzi soarta noastră interesează alte națiuni aproape la fel de mult că în trecut soarta evreilor de pe Struma, care interes (pentru a recurge la o subliniere) evident nu a fost deloc mare.

Astăzi ipocritul dat din gură post-Holocaust este invariabil însoţit de o gesticulație explicită despre imposibilitatea previziunii complotului diabolic al Germaniei de a extermina sistematic poporul evreu lipsit de apărare (cu toată evidența clară, neluată în seamă a discursurilor dure de la Berlin).

Ceea ce face din Struma un caz aparte și îl umple de o semnificație extraordinară este faptul că, din 16 decembrie 1941 până în după-amiaza zilei de 23 februarie 1942, calvarul său a fost jucat în fața lumii întregi care privea fără sensibilitate. Nici o ţară nu ar putea nega conștientizarea nenorocirii iminente și totuși toate ţările au lăsat-o să se întâmple la vedere.

Struma, o barjă antică pentru cărat bovine pe Dunăre, era o navă jalnică cu aspect de coajă de arahidă pe care fuseseră înghesuiți aproape 800 de evrei refugiați din România. Îndreptându-se către țara lui Israel, ei fugeau disperați din iadul lui Hitler și din fața ororilor regimului fascist de la București. Pogromuri și atrocităţi cumplite pătaseră deja orașe că Iași, unde mii de evrei au fost adunați în piață și cosiți cu mitralierele. Rabini venerabili și lideri ai comunităților evreiești au fost trași în ţeapă pe cârlige de carne din abatoarele aflate în centrele orașelor.

Struma nu a fost lovită brusc. A fost torturată încet, accentuându-se cu o deliberare demonică faptul că evreii erau așa de ușor de aruncat la gunoi, chiar în momentul în care monstruoasa mașină a genocidului fusese pornită cu viteză maximă. Această melodramă de 75 de zile la bordul navei a subliniat neputința totală și umilirea evreilor lipsiți de putere.

Pasagerii Strumei s-au adunat în portul românesc Constanța pe 8 decembrie 1941. Timp de patru zile, oficialii români vamali le-au “examinat” lucrurile. De fapt, au furat tot ce au văzut – îmbrăcăminte, lenjerie, bijuterii și cel mai important, alimentele. Emigranții au fost lăsati să plece într-o călătorie periculoasă lipsiți de provizii și de medicamente. Dar Struma transporta 30 de medici, 10 ingineri și 15 avocați.

Pe 12 decembrie, nava şubredă pârâia pe mare. După patru zile lungi de ți se putea ridica părul în cap (în loc de un drum de rutină de 14 de ore) Struma s-a târât nesigură în Portul Istanbul. Vasul nu-și putea continua drumul. Motorul său improvizat își dăduse sufletul. Nu mai era nici combustibil, nici alimente sau apă.

Câțiva pasageri deținau vize valabile de intrare în Israelul de până în independență. Toți ceilalți erau “ilegali”. Speranţa era însă că, odată în Turcia, li s-ar fi permis tuturor să se îndrepte spre destinație. La urma urmelor, în Europa aflată în chinurile războiului mii de certificate de imigrare ale evreilor (permise date de Mandatul Britanic) rămaseseră neutilizate.

Dar autorităţile britanice au refuzat în mod neechivoc. Arabii s-au enervat și s-au mobilizat împotriva oferirii de azil pentru refugiați evrei. Dornică de a potoli setea pro-nazistă a opiniei publice arabe, Marea Britanie a declarat cu răceală că sub nicio împrejurare încărcătura umană de pe Struma nu putea să debarce în Ereţ Israel.

În plus, Marea Britanie a făcut presiuni asupra Turciei de a nu lăsa pe nimeni să coboare la țărm de pe barcazul schilodit. Amabil, premierul turc a afirmat c㠃 “Nu se poate aștepta ca Turcia să servească drept refugiu sau patrie surogat pentru persoane nedorite oriunde în altă parte.”

Astfel, sute de oameni au fost închişi între limite înguste și neventilate. Un panou spunând: “Ajutor!” a fost suspendat pe o parte a vasului. Unul dintre deţinătorii de viză, căruia după săptămâni i s-a permis accesul pe ţărm, a descris vasul ca pe un “sicriu plutitor”.

Coca congelată trimitea de dedesupt miasme, dar nu era loc suficient pe punte. Refugiații făceau cu schimbul pentru a urca pentru o gură de aer. Nu era nici spațiu de dormit pentru toți, nu exista infirmerie, nici bucătărie, nici facilităţi sanitare sau pentru îmbăiere. Rații alimentare minime, aduse de evrei locali, au fost aduse la bord prin contrabandă după ce au fost unse palmele a destui turci.

Un apel oficial al Agenției Evreiești, transmis britanicilor pe 19 ianuarie 1942, a subliniat faptul că Struma transporta refugiați scăpați de amenințarea cea mai tangibilă de masacru. Autoritatea Mandatului nu a onorat nici măcar cu un răspuns Agenția Evreiască.

În ziua următoare, cea de-a 35-a a Strumei la Istanbul, s-a deschis Conferința de la Wannsee din suburbiile Berlinului pentru a decide în mod oficial “soluția finală pentru problemă evreiască.” Hitler cu siguranţă nu ar fi trecut cu vederea această ultimă demonstraţie de nesimţire totală faţă de nefericiții evrei.

Britanicii nu s-au deranjat să răspundă la următoarele rugăminţi emoționante ale Agenției Evreiești, de pe 30 ianuarie și 10 februarie. Apoi, au consimțit să accepte intrarea a patru titulari de vize, cărora numai din acest moment le-a fost autorizată debarcarea. Acum s-au aflat mai multe știri despre condițiile cumplite de pe Struma.

Noua linie oficială britanică era că se bănuia că refugiații de pe Struma erau agenți naziști, deoarece ei veniseră de pe teritoriul inamic. Afirmația că victimele cele mai hidos persecutate de germani ar fi fost spionii persecutorilor lor a fost etichetată în Israelul embrionar drept “satanică”.

Într-o foarte lungă comunicare de pe 13 februarie către Guvernul Mandatului, Agenția a remarcat faptul că Marea Britanie a ajutat cu multă publicitate reașezarea în Orientul Mijlociu a mii de non-evrei – greci, iugoslavi, polonezi și cehi – toți venind din zonele controlate de germani. Evreii aveau motiv să fie loiali faţă de aliați mai mult decât oricare dintre ei.

La data de 15 februarie britanicii au anunțat că vor face o excepție în cazul copiilor de pe Struma cu vârste cuprinse între 11 și 16 ani. Raționalizarea din timpul războiului a fost citată ca pretext pentru blocarea copiilor mai mici sau mai mari. Agenția Evreiască a garantat întreţinerea pentru toți cei 103 minori captivi de pe Struma. În final nici un copil nu a fost eliberat.

Între timp, Turcia, umilită și încurajată de către Marea Britanie, a amenințat că va tracta capcana mortală dincolo de apele sale teritoriale. Agenția Evreiască a avertizat că “barca este în stare de degradare totală şi fără echipamentul de salvare. Orice călătorie pe mare pentru această navă nu se poate termina decât dezastruos.”

Cu toate acestea, guvernul turc a ordonat fără milă ca nava condamnată Struma să fie trasă în largul Mării Negre. Sute de polițiști turci înarmaţi cu bastoane au fost trimiși pe Struma la 23 februarie. Ei i-au bătut cu răutate pe pasagerii aflați sub punte. În ciuda rezistenței refugiaților, ancora a fost tăiată și Struma a fost tîrâtă din port afară și a fost lăsata așa, inertă, pentru a fi purtată periculos de vânt, fără provizii sau o picătură de combustibil.

La 24 februarie, o explozie a făcut-o bucățele.

Un submarin sovietic, Shchuka-213, patrula la de nord-est de Bosfor. Urmărind navele Axei, submarinul a torpilat barja instabilă care s-a scufundat în câteva minute. Se estimează că mai mult de 500 de oameni au fost uciși direct de explozie. Restul s-au luptat în valuri, până când și-au dat sufletul din cauza rănilor, a oboselii și hipotermiei. Singur semi-conștientul Stoliar a rezistat.

În Israelul pre-statal a fost șoc și durere. S-au desfășurat demonstrații. Pentru o zi toate lucrările și comerțul s-au oprit și populația și-a impus o voluntară interdicție de a ieși. Au apărut afișe pe pereții exteriori care înfățișau peste tot fotografia Înaltului Comisar britanic Harold Mac Michael și care anunțau că era “Căutat pentru crimă.”


Sfârşitul dureros al Strumei a marcat efectiv sfârşitul la mai multe încercări de a sparge blocadă anti-evreiască a Marii Britanii până la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial. Câteva bărci de pescuit cu pânze și nave sportive au încercat pentru scurt timp să transporte grupuri de refugiați. Unele dintre ele s-au scufundat. Evreilor din Europa nu le-a mai rămas nicio scăpare. Combatanta Marea Britanie și-a alocat timp din război pentru a fi sigură de aceasta.

Stoliar a fost închis șase săptămâni de către turci pentru crima de a nu se fi înecat. Lui i s-a permis în cele din urmă să plece în Palestina Mandatului, în ciuda avertismentelor lui Mac Michael că “acest lucru ar deschide porțile de inundare” și ar “submina complet întreaga noastră politică în ceea ce privește imigranții ilegali.”

Astăzi, pentru cei mai mulți dintre israelieni Struma este un nume de strad㠃 curios în câteva oraşe. Copiii de școală israelieni abia dacă întâlnesc povestea sa ezoterică. Autorii politic corecți și producătorilor de film la modă de stânga evită subiectul, preferând portrete postmoderne de teroriști arabi că pradă a sionismul.

Uitarea este probabil cel mai mare păcat împotriva Strumei, dar, de asemenea, împotriva noastră. Dacă uităm Struma, uităm de ce există această ţară, de ce ne luptăm pentru supravieţuirea sa. Ne uităm dreptatea cauzei noastre.

Memoria estompată și moralitatea perversă auto-distructivă ne împiedică abilitatea de a ne proteja de descendenții și de purtătorii de torțe ale arabilor care au condamnat Struma. Ei nu și-au modificat agenda lor ostilă. Nouă pur și simplu nu ne pasă să fie reamintită.

Statul creat al evreilor este amenințat cu distrugerea, iar populația sa cu obliterarea. Cu toate acestea, există simpatie neglijabilă pentru Israel dar chiar și mai puțin sprijin practic pentru a evita o tragedie. Povestea Strumei conține semințele înțelegerii faptului de ce a fost posibil Holocaustul și de ce un al doilea Holocaust nu poate fi exclus. Mai mult decât orice, Struma ilustrează puternic ceea ce se întâmplă atunci când evreii se bazează pe bunăvoinţa altora.

Sarah Honig este senior editorial writer la Jerusalem Post iar articolele sale apar sub titulatura de Another Tack. Aceasta postare a fost publicată cu aprobarea autoarei.
Articolele lui Sarah Honig sunt adunate pe situl Sarah Honig’s Blog.

Titlu original : Another Tack: Lessons from the floating coffin din 24 februarie 2012.

Traducere Daniel Francesco.

About these ads

About barzilaiendan

evreu crestin roman american
This entry was posted in Articole de interes general. Bookmark the permalink.

3 Responses to Struma, o metaforă care nu vrea să se scufunde

  1. daniel says:

    negarea adevarului te include pe lista celor ipocriti!…oricul Israelul are de partea sa nu o mina de om ci pe insusi El Shaddai!

  2. Cum ati spus, se pare ca subiectul este evitat si in industria filmului. Exista totusi doua filme documentare: “Struma” de Radu Gabrea (http://www.imdb.com/title/tt0294946/) si “The Struma” de Simcha Jacobovici (http://www.imdb.com/title/tt0326221/). Din articolul ce l-ati scris am aflat de evenimentul acesta. Pana acum habar nu am avut de asa ceva. Traiam cu ideea ca doar nazistii i-au persecutat pe evrei in al II-lea razboi mondial.
    Mi-ar placea ca cineva sa faca un film despre acest eveniment, si sa fie obiectiv, nu ca cele mai multe filme de astazi care urmaresc senzationalul si nu adevarul.

  3. george says:

    O zguduitoare descriere a atrocitatilor de care sunt capabili oamenii “obisnuiti” o face Sonia Palty (care, la doar 14 ani, a asistat la ele) in cartea sa :”Evrei, treceti Nistrul!” pe care o puteti descarca pe: http://ebookbrowse.com/evrei-treceti-nistrul-pdf-d96524634

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s